Inesti, r-nul Telenesti

Atestat în 1643. NOTĂ STATISTICĂ ((1 iulie 2006). R. Ciulucul Mic. Distanţe: pînă la c-rul r-nal - 1 km, pînă la st.c.f. Bălţi - 56 km, pînă la Chişinău - 91 km.

Coborît dintr-un hîrtop de pădure, satul s-a tot extins pînă a ajuns la apa rîului Ciulucul Mic şi autostrada Teleneşti-Orhei. Cu case mîndre şi frumoase, astăzi el bate la poarta reşedinţei raionale. Trecătorii aproape că nu simt cînd au ieşit din Ineşti şi au intrat în Teleneşti.

În spatele satului se aşterne un enorm masiv de păduri seculare, pînă la Leuşeni, Văsieni, Budăi şi Crăsnăşeni. Peste Ciuluc se află cîmpii întinse şi roditoare, marcate cu 3 movile funerare. E sat de codru cu bogate tradiţii în viticultură, pomicultură, în materie forestieră.

Precum afirmă renumitul istoric ieşean Mihai Costăchescu în monografia „Satul şi tîrgul Teleneşti din ţinutul Orhei" (Iaşi, 1930), siliştea Ineşti a fost menţionată pentru prima dată în scris la 1643 într-un zapis de vinzare-cumpărare, în care „Ureche din Ineşti apare martor". S-a întîmplat aceasta în timpul domniei lui Vasile Lupu, dar siliştea o fi fost mult mai veche. Iată cum arată un document de proprietate ticluit în stil arhaic acum 330 de ani, în care apare martor un oarecare „Istrate Mînzatul ot Ineşti".

Manuscrisul capătă putere de act la 4 febr.1670 şi se păstrează în analele arhivei Academiei Române.
La 31 iulie 1734 Mihai Brahnă din Ineşti asistă ca martor în uricul (act de proprietate) voievodului Constantin Mavrocordat, cînd satul Mihălaşa trecu în posesia Mănăstirii Golia din Iaşi. În 1803 Ineştii din ocolul Maiatin numărau 59 de birnici. Bisericuţa cu pereţii din nuiele împletite şi acoperită cu paie a fost construită nouă ani mai tîrziu, în 1812.

Boierul din localitate, Sandu Fedosiu, care dăduse jurămînt de credinţă ţarului rus şi obţinuse funcţia de consilier, în 1817 avea în supuşenie la Ineşti 82 de familii ţărăneşti, poseda 100 fălci de pămînt arabil, 200 fălci de fînaţuri şi 50.000 stînjeni de pădure. La vîrsta de 45 de ani, pe 27 iulie 1821, lui i se recunoscu titlul de nobil şi a fost ales de nobilime deputat în Sfatul Suprem gubernial.

Recensămîntul din 1859 a însumat în Ineştii de pe apa Ciulucului 102 case. Rezultatele au fost date publicităţii peste doi ani la Sankt-Petersburg. Epidemiile de holeră din 1866 şi 1872 au dus la Ineşti în mormînt 37 de oameni. Cu greu, dar satul prospera, se afla în urcuş economia şi natalitatea. Dacă în 1870 satul întrunea 129 de gospodării, apoi peste cinci ani număra 132.

Din Dicţionarul geografic al Basarabiei, editat în 1904 la Bucureşti de Zamfir Arbore şi reeditat peste un veac la Chişinău, culegem următoarele date şi cifre: „Ineşti, sat în jud. Orhei, volostea Teleneşti, aşezat pe ţărmul drept al rîuleţului Ciulucul-Mic, spre vest de satul Leuşeni. Are 164 case, cu o populaţie de 989 suflete ţărani români; biserică; şcoală elementară; 3 mori de vînt. Sînt vii şi grădini cu pomi, prisăci".

După reunirea celor două maluri ale Prutului, autorităţile române i-a împroprietărit pe 245 de ţărani din Ineşti cu 658 ha de pămînt. Statistica anului 1923 a calculat aici 265 de case, o gospodărie boierească, şcoală primară mixtă, biserică ortodoxă, primărie.

Din cei 235 de copii de vîrstă şcolară, în 1933 se aflau trecuţi în cataloage 188, deşi şcoala dispunea de 3 învăţători. (Tudor Ţopa, Localităţile Republicii Moldova)