Hepatita virală C (HVC) face parte din grupul infecţiilor transmisibile sau sangvine. Ea este o maladie comparativ mai nouă, faţă de HVA şi HVB, fiind mai puţin cunoscută de lucrătorii medicali, nemaivorbind de masele largi ale populaţiei.
Pe parcursul a mai multor ani HVC era inclusă în hepatita "non A, non B", care mai apoi s-a subdivizat în HVC şi hepatita virală E (HVE).
Odată cu depistarea agentului patogen al HVC în 1989 au fost create premise reale în delimitarea şi confirmarea specifică a acestei patologii. Conform datelor bibliografice HVC este răspândită pe glob, alcătuind 10-30% din numărul total de hepatite virale, preponderent fiind depistată după transfuziile de sânge şi derivatele lui. Republica Moldova s-a dovedit a fi prin cercetările noastre hiperendemică nu numai în privinţa hepatitelor B şi D, dar şi C. Printre donatorii din ţara noastră infecţia virală C constituie 5-10%.
Primele publicaţii despre HVC cu confirmare prin markerii specifici ai virusului C în ţara noastră au fost efectuate de profesorii C. Andriuţă şi coaut. (1991), S. Ţîbuleac şi coaut. (1991), fiind descrisă sub formă de focare la donatorii de plasmă. Ulterior HVC mai detaliat în Republica Moldova este studiată de profesorul S. Ţîbuleac, conferenţiarii V Pântea, Rodica Gâlcă şi A. Andriuţă.
Morbiditatea de HVC adusă în statistica oficială a republicii noastre nu corespunde adevărului, deoarece în diferite localităţi şi chiar în centrele judeţene nu demult create, ea nu se depistează din cauza crizei economice în care ne-am pomenit de mai mulţi ani.
HVC este o maladie infecţioasă acută sau cronică din grupul infecţiilor sangvine şi antroponoze, provocată de virusul hepatic C, care pătrunde în organismul uman pe diverse căi, preponderent prin transfuziile de sânge şi derivatele lui, manifestându-se clinic prin simptome de intoxicaţie generală moderată, dereglări digestive, în special ale funcţiei ficatului, prin afectarea altor organe şi sisteme, care favorizează dezvoltarea variatelor forme clinice cu prevalarea celor atipice.
HVC este provocată de virusul hepatic C, care are dimensiunile de 30-50 nanometri, conţinând acid ribonucleinic (ARN), fiind de mai multe genotipuri şi subtipuri, dintre care pentru practica medicală mai mare importanţă au subtipurile: la, lb, 2a, 2b şi 3a. În Republica Moldova mai frecvent se întâlneşte subtipul viral lb. Rezistenţa virusului HVC în mediul ambiant la acţiunea factorilor termici şi a substanţelor dezinfectante este aproape aceeaşi, ca şi la virusul B.
Sursa de infecţie o constituie omul bolnav cu diferite forme de HVC, preponderent cu forme acute atipice (fruste, anicterice, subclinice, inaparente şi portaj de virus), care în Republica Moldova încă nu sunt studiate. Destul de frecvent în calitate de sursă de infecţie sunt pacienţii cu HVC cronică. De notat, că pacienţii forme cu atipice de HVC, actualmente la noi, din lipsa de subsidii deloc nu se depistează şi ei, având o stare generală satisfăcătoare, şi constituie sursa principală de infectare, totodată nefiind diagnosticaţi la timp, la ei maladia mai frecvent se poate croniciza.
HVC se înregistrează sub formă sporadică sau focare epidemice, ultimele fiind depistate în unităţile medicale, inclusiv şi printre donatorii de sânge şi plasmă.
Căile de transmitere a HVC sunt asemănătoare cu acele din HVB şi HVD, însă după cum s-a mai menţionat, această infecţie se realizează preponderent prin transfuzie de sânge şi componentele lui (plasma, fibrinogen, factorul antihemolitic etc). După unele estimări bibliografice, din toată hepatita posttransfuzională HVC îi revine 80-90%.
Răspândirea HVC prin intermediul diferitor manopere medicale atunci când utilajul medical nu este sterilizat suficient, de asemenea are loc, însă mai frecvent la narcomani. Sunt confirmate căile sexuală şi verticală (de la mamă la făt prin intermediul placentei) de infectare cu virusul C, dar ele se înregistrează mai rar decât în HVB.
Conform supravegherilor se mai pot molipsi de HVC chirurgii, traumatologii, obstetricienii şi ginecologii, stomatologii, endoscopiştii, personalul medical de la staţiile de transfuzia sângelui, din secţiile de terapie intensivă, hemodializă, de transplant de organe, personalul din cabinetele ginecologice, stomatologice, de proceduri, care se mai pot infecta şi prin tegumentele lezate anterior (prin microleziuni), însă frecvenţa a fost mai scăzută decât în HVB.
În ultimul timp sunt aduse dovezi în favoarea transmiterii HVC şi pe căi habituale (foarfece comune, tacâmuri comune de bărbierit, machiat, pentru manichiură, pedichiură, diverse jucării înţepătoare, alte instrumente de acest fel, periuţe de dinţi comune, piepten comun etc.) De menţionat, că aceste modalităţi de molipsire au loc mai frecvent în focarele familiale, unde infectarea se petrece de la bolnavii cronici de HVC sau purtătorii cronici de virusul C.
Infectarea cu virusul C mai poate avea loc în rezultatul acupuncturii, tatuajelor, efectuării găurilor în urechi pentru cercei, alte obiceiuri de ritual, în rezultatul diferitor proceduri în cabinetele cosmetologice şi la frizerii (pedichiură, manichiură, frezură, coafură, bărbierire).
Contingentele de risc mai avansate de îmbolnăvire cu virusul C îl constituie recipienţii de sânge şi derivatele lui, narcomanii, pacienţii cronici din secţiile de hemodializă, din alte secţii spitaliceşti. Virusul C pătrunzând pe diferite căi în organismul uman, ulterior nimereşte în sânge, unde se dezvoltă o virusemie primară evidentă. Cu torentul sangvin virusul ajunge în ficat, asupra căruia are o acţiune citopatogenetică directă, producând procese inflamatorii, de distrofie şi necroză a celuleor hepatice, ce conduc la apariţia simptomelor clinice şi la dezvoltarea maladiei propriu-zise.
Maladia are un debut mai frecvent treptat după o perioadă de incubaţie, care variază între 7-50 zile (perioada scurtă) şi între 50-180 zile (perioada lungă).
În HVC se subdivizează, ca şi în HVB, formele tipice (icterice) şi atipice (fruste, anicterice, subclinice, inaparente şi portajul de virus C), însă formele atipice se întâlnesc mult mai frecvent. Totodată formele icterice pot decurge cu colestază sau sindrom colestatic, evoluând ca şi în HVB, sub forme uşoare, semigrave, grave şi foarte grave - necroza hepatică acută (NHA), înregistrându-se cele uşoare preponderent, iar cele grave şi mai ales foarte grave - destul de rar.
După evoluţie, ca şi în HVB, se mai deosebesc formele acute de HVC (până la 3 luni), subacute sau trenante (3-6 luni) şi cronice (mai mult de 6 luni), care la rândul său se subdivizează în cronice persistente şi active, ultimele mai frecvent transformându-se în ciroză hepatică de etiologie virală C. De menţionat, că HVC acută şi subacută mult mai frecvent se cronicizează faţă de HVB.
Mai menţionăm, că formele atipice de HVC, au aceeaşi simptomatologie, ca şi HVA şi HVB, deosebindu-se numai după datele serologice şi etiologice. Ele necesită un studiu mai detaliat în Republica Moldova.
Portajul de virusul C, ca şi în HVB, are o evoluţie acută (până la 3 luni) şi cronică (mai mult de 3 luni).
Pentru forma icterică acută de HVC sunt caracteristice aceleaşi perioade, stadii şi simptome clinice ca şi în HVB, însă perioadele preicterice şi icterice, simptomele de intoxicaţie sunt mai moderate, temperatura rar poate fi mărită, durata icterului este mult mai scurtă, foarte rar duce la dezvoltarea NHA, totodată mult mai frecvent evoluează în formele cronice, care se pot finaliza prin ciroza hepatică.
Diagnosticul şi tratamentul bolnavilor cu HVC se efectuează în secţiile de boli infecţioase. Măsurile de dispensarizare, dietetice şi profilactice în HVC sunt aceleaşi, ca şi în HVB (vezi HVB). Spre deosebire de ultima, contra HVC încă nu este elaborat vaccinul specific.