Infecţia cu virusul sinciţial respirator (IVSR) este o maladie acută a căilor respiratorii, provocată de virusul, care se transmite de la omul bolnav la cel sănătos pe calea aero-picături, caracterizându-se clinic prin simptome moderate de intoxicaţie, şi de afectarea părţii inferioare a tractului respirator.

Agentul patogen al IVSR a fost depistat pentru prima dată în 1956 de D. Morisson de la o maimuţă, ulterior, în 1957, fiind obţinut de către R.Chanock şi colaboratorii de la nişte copii mici bolnavi de bronşiolită sau pneumonie.

Virusul sinciţial respirator (VSR) se atârnă la genul Metamyxovirus, familia Paramyxoviridae, având dimensiuni de 100-300 nanometri. El conţine acid ribonucleinic şi antigen complementar fixator. Virusul nu creşte pe embrion de găină, însă se multiplică pe culturi tisulare, formând sinciţii, de unde povine şi denumirea lui şi a maladiei. Mai menţionăm că VSR în mediul ambiant nu este rezistent. El uşor se inactivează la acţiunea temperaturilor ridicate şi a substanţelor dezinfectante.

Sursa de infecţie o constituie omul bolnav cu forme manifeste, atipice şi purtătorul de acest virus. Infecţia se răspândeşte pe calea aero-picături prin intermediul graiului, tusei, strănutului, sărutului. Pacienţii elimină virusul în mediul extern pe tot parcursul bolii. Preponderent se îmbolnăvesc de această maladie copiii mici şi chiar nou-născuţii. VSR este unul din cei mai importanţi agenţi patogeni ai căilor respiratorii în primele 6 luni de viaţă ale copiilor.

In colectivele de copii preşcolare pot apărea epidemii de această infecţie. VSR determină 32-75% din cazurile de bronşiolită şi 9-39% din cazurile de pneumonie survenite la sugar şi copilul mic. Proporţia reacţiilor serologice pozitive pentru VSR ajunge la 90% la copiii în vârstă de 5 ani. Infecţiile nozocomiale cu VSR sunt mai frecvente şi mai grave printre sugarii cu anormalităţi cardiace (boli congenitale), respiratorii sau deficienţe imune.

Printre adolescenţi şi adulţi maladia mai frecvent are caracter sporadic. Ea apare în orice anotimp anual, însă mai frecvent - în cele reci (sfârşit de toamnă, iarnă şi început de primăvară).

Virusul sinciţial afectează preponderent părţile inferioare ale căilor respiratorii, însă deseori procesul inflamator se începe cu mucoasa nazală şi faringiană. La adulţi, procesul, de regulă, se limitează cu afectarea ultimilor segmente, însă la copii se afectează traheea, bronşiolii şi pulmonii. În rezultatul acestei afectări se dezvoltă un edem evident a mucoasei, are loc spasmul acestui tract şi acumularea exudatului, care duce la obturaţia parţială sau deplină a bronşiilor şi bronşiolilor, contribuind la apariţia atelectazei propriu-zise. În dezvoltarea pneumoniei, afară de virusuri, mai contribuie şi flora bacteriană, care, de regulă, se asociază.

Tabloul clinic apare după perioada de incubaţie, care durează 3-7 zile. Maladia debutează treptat cu cefalee şi frisoane moderate, slăbiciune generală nepronunţată, senzaţie de uscăciune şi usturime în nazofaringe, senzaţie de "nas înfundat" şi "tuse uscată". Guturaiul, care se dezvoltă incipient, este însoţit de eliminări nazale seroase şi temperatura corpului normală sau subfebrilă.

Ulterior la asocierea bronşitei, bronşiolitei sau pneumoniei starea pacienţilor se înrăutăţeşte, temperatura corpului se ridică până la 38-39°C şi mai sus, se agravează cefalea (durerea de cap), creşte slăbiciunea generală, apare dispneea; tusea se intensifică, devenind umedă, uneori sub formă de accese. La copii e posibilă dezvoltarea sindromului astmatic. La apariţia pneumoniei se mai iveşte la copii o cianoză labială exprimată, care se extinde pe triunghiul nazolabial, iar în cazuri grave - se dezvoltă o acrocianoză. La o parte din bolnavi se mai observă o hiperemie sclerală, faringiană, nazală şi o conjunctivită.

În dependenţă de afectarea tractului respirator se subdivizează următoarele forme clinice: nazofaringita, bronşita, bronşiolita şi pneumonia. Durata maladiei în formele uşoare se menţine 5-7 zile, iar în cele grele - până la 3 săptămâni şi mai mult.

Dintre complicaţiile cele mai frecvente, mai ales la copiii mici, mamele cărora s-au adresat tardiv după ajutorul medical, sunt otitele şi pneumoniile, provocate de flora cocică secundară. De asemenea la copiii mici, netrataţi la timp, infecţiile cu virusul sinciţial mai poate provoca apariţia astmului bronşic, a miocarditei, artritei reumatoide şi a lupusului sistemic. Maladiile menţionate decurg destul de îndelungat şi tratamentul lor rămâne dificil.

Diagnosticul infecţiei cu virusul sinciţial respirator se efectuează în secţiile de boli infecţioase, iar bolnavii cu forme uşoare - în condiţiile de policlinică sau la domiciliu.

Una din măsurile profilactice importante în privinţa infecţiei cu virusul sincinţial constă în depistarea precoce a bolnavilor, izolarea şi tratarea lor. De asemenea are importanţă controlul zilnic medical matinal al copiilor la primire în creşe sau în grădiniţe. În perioada epidemică se va evita contaminarea copiilor sănătoşi cu cei bolnavi, fiind separaţi la domiciliu pe parcursul a 10 zile după depistarea primului bolnav.

În spitalele de copii se vor lua măsuri de protecţie contra transmiterii nozocomiale a VSR. Se efectuează în instituţiile enumerate măsuri de dezinfectare permanentă şi terminală. Încercările de a utiliza un vaccin specific contra acestei infecţii nu s-au încununat de succes.