Pesta este o boală infecţioasă acută din grupul infecţiilor transmisibile şi extrem de contagioasă, provocată de Yersenia Pestis, care se transmite de la animale (mai frecvent rozătoare) la om prin intermediul înţepăturii de purice şi se caracterizează clinic prin simptome de intoxicaţie pronunţată, febră, afectarea ganglionilor limfatici, a pulmonilor, a altor organe şi sisteme, deseori fiind însoţite de septicemii şi sfârşit letal.

Pesta este cunoscută omenirii din timpul străvechi, bântuind sub formă de epidemii şi pandemii, aducând mari necazuri populaţiei. Una din cele mai grave epidemii de pestă a fost înregistrată în sec.XIV, când maladia a fost adusă de tătari pe ţărmul Mării Negre, cuprinzând ulterior toată Europa, luând cu ea 25 milioane de vieţi omeneşti. În România şi în Ţara Moldovei epidemii de pestă s-au înregistrat în 1770, 1813 şi ultima - în 1830.

În secolul actual pesta este în continuă scădere, însă aceasta încă nu înseamnă începutul dispariţiei definitive, deoarece ea are focalitate naturală.

Agentul patogen al pestei se mai numeşte Yersenia Pestis, fiind depistat pentru prima dată de savantul francez A. Yerseni în 1894. El se atârnă la genul Yersenia, familia Enterobacteriacea, având forma unui bastonaş cu o vopsire bipolară. Microbul are un polimorfism pronunţat, creşte pe medii nutritive obişnuite cu adaos de sânge hemolizat, care serveşte în calitate de stimulator.

Mai menţionăm, că acest microb se păstrează mai îndelungat la temperaturi joase. Totodată, fiind destul de sensibil la temperaturi ridicate. Spre exemplu, la temperatura de +50, +70°C el se distruge peste 30 minute, iar la temperatura de +100°C - peste un minut. De asemenea germenul pestei este sensibil la acţiunea soluţiilor dezinfectante (soluţie de sublimat 1:10000, soluţie 3-5% lizol, soluţie 3% acid carbolic, soluţie 10% clorură de var) şi a antibioticelor (streptomicină, levomicetină, tetraciclină etc).

Pesta se mai înregistrează sporadic în Asia, Africa, America şi sub formă de focare mici în India, Nepal, Birmania, Malazya şi în sudul Vietnamului. Ultimul focar mai extins de pestă a fost în India câţiva ani în urmă. De menţionat, că această maladie continuă să fie periculoasă, deoarece persistă în focarele silvice la rozătoarele de câmp (popândău, iepure, coyote, veveriţă, şoarece de câmp). Se cunosc peste 300 de rozătoare diferite, care adăpostesc bacilii pestoşi.

De la aceste animale prin ectoparaziţii lor (puricii sau alte insecte) infecţia silvică poate trece la rozătoarele "de oraş" sau "rurale" (şobolani, şoareci de casă). Uneori în calitate de sursă de infecţie mai pot fi cămilele, pisicile etc. Este necesar de menţionat, că la o parte din rozătoare care iarna se află în hibernare, pesta poate decurge în formă cronică, fiind ca sursă de infecţie latentă în perioada interepidemică. La şobolani şi şoareci pesta de asemenea decurge cronic sau sub formă de portaj.

Transmiterea pestei la om are loc prin intermediul înţepăturii puricelui de şobolan (Xenopsyla cheopis) şi mai rar prin alte specii de purici. Este necesar de menţionat, că bacilul pestos rezistă viabil în excrementele uscate ale puricelui timp de 4 săptămâni. Puricii pot fi transportaţi cu bagajele (în vapoare, avioane) sau chiar de păsările migratoare.

În general, epidemiile umane urmează după epizootiile şobolanilor şi focarele de pestă ale rozătoarelor sălbatice. Spre exemplu, într-o epidemie de pestă din SUA cu mai mulţi ani în urmă 82% din cazurile de boală au fost transmise prin puricii rozătoarelor sălbatice, 15% - prin contact cu alte animale bolnave şi 3% -prin contact cu pisicile de casă (infectate). Este menţionat, că puricele infectat devine periculos numai după multiplicarea microbului pestos în regiunea prestomacală, unde ei formează o masă gelatinoasă, aşa numitul "bloc pestos", care blochează tractul digestiv.

În legătură cu aceasta, sângele supt de la om de puricele blocat nu poate ajunge la stomac. Fiind blocat, sângele supt de purice spală această masă gelatinoasă de microbi, care nimereşte înapoi în plaga muşcăturii, ceea ce şi aduce la infectarea organismului uman.

Pesta se mai transmite la om şi prin contact direct cu animalele bolnave (spre exemplu, la sacrificare şi jupoierea cămilelor ori cu produsul lor prin intermediul tegumentelor lezate).

Mai poate avea loc infectarea pe cale alimentară, la consumul în hrană a cărnii de la animalul bolnav (carne de cămilă), neprelucrată suficient termic. În caz de complicarea pestei la om cu pneumonie, el devine sursă de infecţie şi maladia se transmite de la om la om pe calea aero-picături (prin intermediul tusei, sputei, strănutului, graiului).

În dezvoltarea epidemiilor de pestă se subdivizează 3 etape. Prima se caracetrizează prin transmiterea germenului după schema: rozător-purice-rozător. În etapa a doua în această verigă epidemică este inclus omul. Dacă la om în consecinţă se dezvoltă pneumonia secundară pestoasă, el devine sursă de infecţie. Prin urmare, etapa a treia se caracterizează prin transmiterea pestei de la om la om pe calea aero-picături (aerogenă), răspândindu-se mai departe ca o antroponoză.

Nimerind în organismul uman pe diverse căi Yersenia Pestis se multiplică în ganglionii limfatici regionali, unde are loc un proces inflamator serosohemoragic cu dezvoltarea bubonilor (majorarea în volum a ganglionilor limfatici regionali), În caz de pătrundere a unei doze majore de infecţie cu virulenţă sporită, ea străpunge bariera protectivă a ganglionilor limfatici nimerind în sânge.

Cu torentul sangvin agentul patogen este dus în alţi ganglioni limfatici şi în organele interne, unde se multiplică vădit, favorizând apariţia formelor generalizate (epidemice) şi caracterizând maladia propriu-zisă.

Perioada de incubaţie în pestă durează mai frecvent 2-6 zile. După ea maladia se începe acut cu un frison pronunţat, ascensiune termică rapidă până la 39-40°C, cefalee chinuitoare, vertijuri, mialgii, slăbiciune generală pronunţată. Bolnavii exterior au o faţă hiperemiată, o sclerită pronunţată. La ei buzele sunt uscate, limba uscată, edemaţiată, acoperită cu depuneri groase albicioase, parcă ar fi dată cu cretă. Se mai determină o intoxicaţie pronunţată a sistemului nersvos.

La unii bolnavi se observă o depresie, moleşeală, la alţii dimpotrivă - o excitaţie pronunţată, un delir infecţios cu halucinaţii vizuale sau auditive, dereglări de coordonare. La bolnavii gravi mai este afectat sistemul cardiovascular, care decurge cu cianoză sau acrocianoză, "aritmii", hipotonie pronunţată. Se mai determină o vomă repetată cu zaţ de cafea, scaun lichid cu mucozităţi şi sânge, ficatul şi splina - mărite în volum. Afară de simptomele generale la bolnavi se mai dezvoltă şi leziuni caracteristice pentru diferite forme de pestă.

Din punct de vedere clinic, pesta se subdivizează în următoarele forme:
A) forme preponderent locale: cutanată, bubonică (glandulară) şi ulcerobubonică;
B) forme intern diseminate sau generalizate - septicemică primară, septicemică secundară;
C) forme extern diseminate - pulmonară primară, pulmonară secundară, intestinală.

În ultimii ani mai sunt descrise forme atipice: fruste, subclinice sau latente de pestă.

Forma cutanată se caracterizează prin apariţia şi trecerea din una în alta a rozeolei, papulei, veziculei, pustulei şi ulcerului. Ulcerul pestos are o decurgere prolongată cu formarea cicatricelor, însă se întâlneşte destul de rar.

Forma bubonică se întâlneşte mai frecvent decât altele, caracterizându-se prin apariţia bubonului (ganglionul limfatic regional mărit şi dureros). Bubonul mai frecvent este de unul singur, mai rar- multipli. Ei sunt localizaţi, de regulă, în regiunea inghinală, axiliară sau cervicală. Bubonul pestos este dureros la palpaţie, aderează cu ceilalţi ganglioni şi cu ţesuturile adiacente, pielea de asupra lui modificându-se până la roşu.

În dependenţă de începutul tratamentului, bubonul poate să supureze, să se absoarbă sau să se sclerotizeze.

Mai periculoasă este localizarea bubonilor în regiunea cervicală şi axilară, deoarece pot favoriza generalizarea procesului în septicemie secundară. Dacă nu este administrat la timp un tratament adecvat, în forma bubonică letalitatea variază între 40-90%.

Forma septicemică primară de pestă se dezvoltă destul de furtunos după o perioadă de incubaţie de la câteva ore până la 1 -2 zile. La bolnavi se dezvoltă un frison zguduitor, însoţit de o ascensiune termică până la 40-41 °C, cefalee chinuitoare, excitaţie puternică şi delir infecţios. În unele cazuri se mai dezvoltă o meningoencefalită pronunţată. Într-un timp scurt apare şocul toxiinfecţios şi coma cerebrală cu sfârşit letal. Cazuri de însănătoşire din această formă de pestă sunt foarte rare.

Forma septicemică secundară este o complicaţie a formelor localizate. Se caracterizează printr-o decurgere severă cu apariţia focarelor şi bubonilor secundari, de asemenea prin dezvoltarea sindromului hemoragic, insuficienţă poliogranică şi sfârşit letal.

Forma pulmonară primară, de asemenea decurge foarte grav şi prezintă un mare pericol pentru persoanele înconjurătoare. Maladia se începe cu o temperatură ridicată brusc până la 40-41°C, însoţită de un frison zguduitor, vomă, cefalee chinuitoare. La sfârşitul primei zile apar dureri în cutia toracică, dispnee, taşicardie, delir şi tuse la început seacă, apoi umedă cu spută spumoasă şi sangvinolentă. Cu sputa se elimină o mare cantitate de microbi pestoşi. Simptomele de intoxicaţie sunt foarte exprimate, pe fondalul cărora se începe insuficienţa sistemelor respiratoriu şi cardiovascular cu dezvoltarea sindromului hemoragic. De regulă, decesul survine peste 3-5 zile de la debut prin avansarea insuficienţei poliorganice şi dezvoltarea edemului pulmonar.

Forma pulmonară secundară este o complicaţie a pestei localizate şi are un tablou clinic asemănător cu cea pulmonară primară.

Formele atipice de pestă se dezvoltă la persoanele vaccinate anterior contra acestei boli. Ele se caracterizează printr-o perioadă de incubaţie mai prelungită şi o dezvoltare a procesului infecţios mai încetinită. La aceşti bolnavi temperatura poate fi subfebrilă, simptomele de intoxicaţie sunt slab pronunţate, bubonii au dimensiuni mici cu semne de periadenită minimală, însă rămân dureroşi. Dacă aceşti pacienţi nu sunt depistaţi timp de 3-4 zile şi nu primesc tratament adecvat, la ei maladia poate lua o întorsătură gravă cu complicaţii, încât nu se deosebeşte de la cei nevaccinaţi.

Diagnosticul şi tratamentul bolnavilor de pestă se efectuează în spitalul infecţios antipestos. Primele cazuri de maladie trebuie obligatoriu să fie confirmate prin metode de laborator. La apariţia unui caz de pestă izolarea lui în spitalul infecţios antipestos este obligatorie, aplicându-se măsuri de dezinfecţie terminală. Personalul medical va respecta o strictă tehnică aseptică şi va fi protejat prin costumul special de protecţie, de asemenea şi prin vaccinare antipestoasă sau chimioprofilaxie.

Contacţii sunt izolaţi şi supravegheaţi timp de 6 zile, carantina fiind obligatorie. Ei sunt zilnic examinaţi de personalul medical şi primesc preparate chimioprofilactice. Imunizarea prin vaccinare este recomandată personalului din reţeaua spitalicească antipestică, lucrătorilor din laboratoarele pestice, precum şi persoanelor care trăiesc în regiunile epidemice de pestă.

Măsurile împotriva surselor de infecţie constau în nimicirea şobolanilor, a altor rozătoare prin raticide şi a puricilor de şobolani - prin aplicarea insecticidelor.

Lupta împotriva focarelor de infecţie silvică este mult mai dificilă, fiind necesară depistarea şi neutralizarea lor. O supraveghere epidemiologică permanentă a zonelor de pestă silvică este indispensabilă. Ancheta epidemiologică trebuie să fie extrem de minuţioasă în privinţa investigaţiilor contacţilor şi a sursei de pestă.

Măsurile internaţionale prevăd: anunţarea la OMS, măsuri de dezinfectare şi deratizare pentru vapoare şi avioane; persoanele suspecte la boală nu pot părăsi regiunea respectivă. Izolarea acestora durează 6 zile. Călătorii sosiţi dintr-o zonă cu epidemie de pestă trebuie izolaţi şi puşi sub supraveghere timp de 6 zile de la sosire (la nevoie sunt dezinfectaţi). Imunizarea lor nu este cerută obligatoriu de nici o ţară.