carbohidraţi - clasă de compuşi organici, cuprinzând un mare număr de substanţe (de exemplu, glucoza, amidonul etc.) care conţin carbon, hidrogen şi oxigen, şi care au formula generală Cx(H20). Carbohidraţii reprezintă o sursă importantă de energie; se găsesc în plante, animalele obţinându-le prin alimentaţie, ei reprezentând unul dintre cei trei constituenţi principali ai acesteia. Toţi carbohidraţii din organism sunt descompuşi în cele din urmă până la glucoză, care ia parte la procesele metabolice producătoare de energie. Excesul de carbohidraţi care nu sunt folosiţi imediat de către organism este depozita în ficat şi muşchi, sub formă de glicogen. În plante, carbohidraţii reprezintă un important material structural (de exemplu: celuloza) şi de depozit (frecvent sub formă de amidon). Sinonim: glucide, hidraţi de carbon, zaharuri;

carboxihemoglobină - substanţă care rezultă din combinarea monoxidului de carbon cu hemoglobina în sânge. Carboxihemoglobină este incapabilă să transporte oxigenul la ţesuturi, din această cauză producându-se moartea în intoxicaţiile cu monoxid de carbon. Carboxihemoglobină se formează în cantităţi mari în intoxicaţia cu monoxid de carbon, iar cantităţi mici sunt întotdeauna prezente în sângele fumătorilor şi al locuitorilor din marile metropole;

carboxilază - enzimă care catalizează legarea dioxidului de carbon la anumite substanţe;

carbuncul - infecţie a pielii şi a ţesutului subcutanat, produsă de Staphylococcus aureus şi caracterizată prin prezenţa de furuncule cu canale de drenaj multiple şi necroza ţesuturilor afectate;

carcinogen - substanţă care, în contact cu ţesuturile, poate cauza dezvoltarea unui cancer. Carcinogenele cunoscute includ: radiaţiile ionizante şi diferite substanţe chimice (de exemplu, cele din fumul de ţigară sau poluanţii industriali). Ele produc lezarea ADN-ului celular, leziuni care persistă dacă celulele se divid înainte de repararea leziunii. Celulele afectate pot ulterior să degenereze în cancer. Se pare că există o susceptibilitate ereditară la cancer pentru ca o substanţă cancerigenă să determine apariţia unui cancer. Sinonim: cancerigen;

carcinogeneză - procesul de formare a tumorilor canceroase. Stadiile intermediare, uneori numite premaligne sau noninvazive, pot fi recunoscute, dar uneori se pot crea confuzii, de aceea au fost denumite carcinom in situ;

carcinom - tumoră malignă cu originea în orice tip de ţesut care conţine celule epiteliale. În multe cazuri, locul de origine al tumorii poate fi identificat prin identificarea naturii celulelor pe care le conţine. Se pot dezvolta mai multe tipuri de tumori într-un organ; de exemplu, un adenocarcinom şi un cancer spinocelular pot apărea la nivelul colului uterin. Tratamentul depinde de natura tumorii primare, fiecare răspunzând la diferite combinaţii de medicamente;

carcinom bronşic - cancer al bronhiilor, una dintre cauzele cele mai frecvente de deces la fumători;

carcinom cu celule de tranziţie - formă de cancer care afectează uroteliumul ce căptuşeşte bazinetul urinar, uretrele, vezica urinară şi cea mai mare parte a uretrei. Este cel mai des întâlnit tip de cancer al vezicii urinare;

carcinom ductal in situ - stadiu timpuriu al cancerului de sân, detectabil prin mamografie, care este limitat la ductele lactifere ale sânului;

carcinom in situ - stadiu timpuriu al unei tumori canceroase, în care tumora este strict localizată la epiteliu şi excizia chirurgicală este eficientă;

carcinom medular - tumoră a cărei consistenţă este asemănătoare măduvei osoase; Carcinomul medular tiroidian se asociază cu tumori ale altor organe şi, adesea, este familial: se dezvoltă din celulele C tiroidiene şi produce calcitonină, care deseori poate fi folosită ca marker tumoral;

carcinom spinocelular - a doua formă ca frecvenţă de cancer al pielii (după carcinomul bazocelular), care apare frecvent la vârsta adultă sau la vârstnici. Cauza obişnuită este lumina solară, dar şi alţi factori cancerigeni din mediu pot fi responsabili. Apare, de obicei, în zonele expuse la lumină şi este de trei ori mai frecvent la bărbaţi faţă de femei. Creşte mai rapid decât cel bazocelular; metastazează local la început, dar mai târziu metastazează la distanţă faţă de locul de origine;

carcinom verucos - carcinom nedureros al cavităţii bucale, asociat cu mestecatul de tutun;

carcinomatoză - proces carcinomatos extins la mai multe organe sau pe o suprafaţă seroasă, cu tumori multiple. Răspândirea celulelor canceroase se face prin vasele limfatice şi sangvine, ajungând în diferite cavităţi ale organismului, de exemplu în cavitatea peritoneală;

carcinosarcom - tumoră malignă a colului uterin sau vaginului, care conţine celule adenocarcinomatoase, sarcomomatoase şi stroma. Diferenţierea sarcomatoidă a cancerului epitelial indică deseori un prognostic grav;

cardia - orificiul superior al stomacului, prin care acesta comunică cu esofagul;

cardiologie - ramură a medicinei interne care se ocupă cu studiul cordului, funcţiilor şi afecţiunilor sale, iar prin extindere, şi al vaselor şi bolilor circulatorii;

cardiologie nucleară - studiul şi diagnosticul bolilor cardiace prin injectarea intravenoasă a diferitelor tipuri de radionuclizi. Aceştia emit radiaţii gamma, detectate cu ajutorul unui contor de radiaţii şi vizualizate pe un computer;

cardiomiopatie - boală cronică ce afectează muşchiul cardiac. Poate fi ereditară sau dobândită, putând fi cauzată de diferite boli cum ar fi infecţii virale, alcoolism, beriberi (deficit de vitamina B1) şi amiloidoză. Uneori, cauza este necunoscută. Poate duce la cardiomegalie, insuficienţă cardiacă, aritmii şi embolie. Nu există un tratament specific, ci doar al cauzei subiacente;


cardiomioplastie - tehnică chirurgicală recent introdusă pentru înlocuirea sau întărirea muşchiului cardiac afectat cu muşchi scheletic;

cardioplegie - tehnică în care muşchiul cardiac este oprit prin injectarea unei soluţii speciale de săruri, prin hipotermie sau prin stimuli electrici. Se efectuează în chirurgia cardiacă complexă (transplantul cardiac, de exemplu) pentru ca intervenţia să fie efectuată în siguranţă;

cardiotocograf - instrument utilizat în cardiotocografie pentru a produce o cardiotocogramă;

cardiotocografie - monitorizare electronică a frecvenţei şi ritmului cordului fetal, printr-un microfon extern sau transductor, prin aplicarea unui electrod pe scalpul fătului înregistrând o ECG fetală, şi, deci, frecvenţa cardiacă. De asemenea, prin acest procedeu se înregistrează şi frecvenţa şi intensitatea contracţiilor uterine cu ajutorul unui transductor extern sau a unui cateter intrauterin;

cardioversiune - metodă de restabilire a ritmului cardiac normal la pacienţii cu frecvenţă cardiacă crescută datorată unei aritmii. Un şoc electric direct controlat, sincronizat cu unda R de pe electrocardiogramă este administrat prin intermediul unor electrozi plasaţi pe peretele toracic la un pacient anesteziat. Aparatul se numeşte defibrilator electric. Sinonim: contraşoc;

carfologie - mişcări involuntare de prindere sau culegere a unor fire sau insecte, observate în stări delirante, boli febrile grave sau poate fi preambulul morţii. Sinonim: crocidism;

carie - leziune distructivă care evoluează spre producerea unei cavităţi, la nivelul dintelui sau a unui os (geodă);

carie dentară - leziune distructivă care evoluează spre producerea unei cavităţi la nivelul dintelui. Cariile dentare sunt produse de metabolismul bacteriilor în placa bacteriană de pe suprafaţa dintelui. Acizii formaţi prin descompunerea glucidelor din dietă de către bacterii produc demineralizarea smalţului dentar. Dacă nu este tratată, caria evoluează spre dentină şi progresiv distruge dintele.

Caria reprezintă cea mai frecventă cauză de durere la nivelul dintelui; o dată instalată infecţia, se poate extinde la pulpa dentară şi prin canalul rădăcinii se poate extinde la ţesuturile periapicale, generând un abces apical*. Consumul de dulciuri reprezintă cauza majoră de apariţie a cariilor; acestea sunt mai frecvente la persoanele tinere.

Cariile dentare pot fi efectiv prevenite prin diminuarea consumului de zahăr şi evitarea consumului de dulciuri sau băuturi îndulcite înainte de culcare. Rezistenţa smalţului dentar la carii poate fi crescută prin aplicarea de săruri de fluor la suprafaţa dintelui sub formă de paste de dinţi sau ape de gură. De asemenea, fluorizarea apei conferă rezistenţă la carii pe perioada dezvoltării dinţilor. O dată ajunsă la dentină, caria trebuie tratată prin curăţarea cavităţii create şi plombare;

carină - structură proeminentă sub forma unui muşchi sau creste. Carina traheei este o proeminenţă situată în lumenul traheei, la locul de bifurcaţie a celor două bronhii principale. Carina urethralis vaginae este o plică longitudinală mediană, situată pe peretele anterior al vaginului, orientată spre orificiul extern al uretrei;

cariogenic - agent care produce carii, în special cariile dentare; de exemplu, zahărul din alimente este cariogenic;

cariologie - ramură a stomatologiei care se ocupă cu studiul cariilor dentare;

carioplasmă - element component al nucleului, delimitată de membrana nucleară, în care sunt înglobaţi nucleolii şi substanţele nucleoproteice. Sinonim: nucleoplasmă;

cariotip - totalitatea cromozomilor unui individ sau grup de indivizi (populaţie sau specie), ordonaţi după criterii precise: lungime, poziţia centromerului, constricţiile secundare, sateliţii, numărul şi poziţia benzilor;

cariozom - masă densă de substanţă cromatică prezentă în plasma nucleară în interfază. Sinonim: plasmozom;

Caroli (boala) - afecţiune congenitală caracterizată prin dilatarea canalelor biliare care drenează ficatul, cauzând creşterea riscului de infecţie sau neoplasm al veziculei biliare;

Caroli (sindromul) - afecţiune congenitală caracterizată prin dilatarea canalelor biliare, însoţită de manifestări fibroase la nivelul ficatului si chisturi renale;

caroten - pigment galben sau portocaliu de origine vegetală (un carotenoid) care există în 4 forme: alfa, beta, gamma şi delta. Cel mai important este Beta-carotenul, care este un antioxidant şi care poate fi transformat în organism în retinol (vitamina A). Alimentele care conţin Beta-caroten (de exemplu, laptele şi unele legume) reprezintă, deci, o sursă de vitamina A;

carotenoizi - grup de aproximativ 100 de substanţe naturale (pigmenţi de culoare galbenă sau roşie) care se găsesc mai ales în plante. În acest grup intră si carotenul;

carotidă (artera) - una dintre cele două artere ale gâtului, ale cărei ramuri irigă capul şi gâtul; Artera carotidă comună stângă porneşte direct din arcul aortic, iar artera carotidă comună dreaptă din artera nenumită. Apoi urcă pe fiecare parte a gâtului, divizându-se fiecare în 2 ramuri: artera carotidă internă (care irigă encefalul, regiunea frontală, cavitatea nazală, globul ocular şi urechea medie) şi artera carotidă externă (care dă ramuri pentru faţă, scalp şi gât);

carp - cele opt oase ale încheieturii mâinii, care se articulează distal cu oasele metacarpului, iar proximal cu ulna şi radiusul;

cartilaj - ţesut conjunctiv alb sau gri, semiopac, avascular, compus dintr-o matrice fundamentală produsă de celulele numite condroblaste, care se transformă în condrocite. Conţine sulfat de condroitină care face ca acest ţesut să fie deosebit de rezistent la presiune. Există trei tipuri de cartilaj: cartilaj elastic, cartilaj hialin şi fibrocartilaj. La făt şi nou-născut, cartilajul formează o mare parte a organismului, dar o mare parte dispare în timpul dezvoltării. La adult, cartilajul hialin se găseşte în cartilajele costale, laringe, trahee, bronhii, nas şi acoperă suprafeţele articulare ale oaselor (a căror uzură produce artroza). Cartilajul elastic se găseşte la urechea externă, iar fibrocartilajul în discurile intervertebrale şi tendoane. Cartilajul este precursorul osului după o fractură;

cartilaj costal - cartilaj prin care coasta se leagă de stern. Primele şapte perechi de coaste (coastele adevărate) se prind fiecare direct pe stern prin cartilajele costale. Următoarele trei perechi de coaste (coastele false, costae spuriae) îşi unesc cartilajele costale între ele, apoi cu cartilajul coastei a 7-a prin intermediul căruia se leagă de stern;

cartilaj elastic - tip de cartilaj în care fibrele elastice sunt distribuite în matrice. Are culoarea galbenă şi se găseşte în urechea externă;

cartilaj hialin - cel mai des întâlnit tip de cartilaj, este un cartilaj a cărui matrice este clară şi omogenă, conţinând mult acid condroitinsulfuric şi cantităţi moderate de mucopolizaharide;

cartilaj tiroid - cartilajul principal al laringelui, format din două lame dreptunghiulare care se unesc anterior printr-o margine care formează proeminenţa laringelui (în formă de „V") numită „mărul lui Adam";

caruncula - mică masă roşie cărnoasă sau un nodul. Caruncula lacrimalis este o ridicătură mamelonară situată în unghiul intern al ochiului, formată din foliculi piloşi rudimentari şi glande sebacee foarte dezvoltate, realizând un baraj între cele două canalicule lacrimale. Carunculae hymenales sunt mici proeminenţe formate din resturile himenului care persistă după deflorare;

casetă (în radiografie) - cutie impermeabilă pentru lumină în care este plasat filmul fotografic. De obicei, conţine ecrane speciale care intensifică imaginea formată pe filmul fotografic. În
radiografia electronică, caseta poate conţine o placă încărcată electric;

castrare - extirparea unuia (castrare incompletă) sau a ambelor gonade (castrare completă). Castrarea (ovarului sau a testiculului) în copilărie conduce la insuficienţa dezvoltării sexuale; la adult (frecvent ca parte a unui tratament hormonal pentru cancer), castrarea produce mai puţine modificări fizice marcate la ambele sexe. Castrarea produce sterilitate, dar nu duce neapărat la impotenţă sau pierderea dorinţei sexuale;

caşetă - capsulă de dimensiuni mai mari care conţine un medicament cu gust neplăcut. Caşeta trebuie înghiţită întreagă de către pacient;

caşexie - afecţiune caracterizată prin slăbire anormală, cu scăderea activităţii sistemelor morfofuncţionale, topire musculară, adinamie, de obicei asociată cu boli cronice. Apare în anumite afecţiuni cum ar fi cancerul, tuberculoza pulmonară, malarie etc.;

caşexie termică - senzaţie de oboseală şi colaps datorate scăderii presiunii sangvine şi a volumului sangvin ca rezultat al pierderilor de lichide şi sare după o expunere prelungită la căldură. Apare mai frecvent la persoanele nou sosite în zonele cu climat cald; se tratează prin administrare de lichide sau prin perfuzii cu ser fiziologic;

catabolism - ansamblul proceselor prin care se realizează scindarea şi degradarea substanţelor complexe din organism în compuşi simpli, însoţite de eliberare de energie. Substanţele complexe care vor fi scindate includ nutrimenţi din hrană (proteine, carbohidraţi etc), ca şi produşi de depozit din organism (cum este glicogenul);

cataforeză - introducerea în ţesuturi de substanţe ionizate pozitiv (cationi) prin utilizarea unui curent electric direct;

catageneză - involuţia unui organ sau a unei funcţii;

catalază - enzimă, prezentă în multe celule (cum ar fi eritrocitele şi hepatocitele), care catalizează descompunerea peroxidului de hidrogen (H202) în apă şi oxigen;

catalepsie - menţinerea anormală a posturii sau a unei atitudini fizice, ce apare în catatonie. Poate apărea spontan sau poate fi indusă de examinator;

catalizator - substanţă care mijloceşte şi intensifică efectuarea unei reacţii chimice, fără a fi ea însăşi afectată de reacţia pe care o catalizează;

catamneză - studiul evoluţiei unui bolnav după încheierea stării de boală sau după ieşirea sa din spital pentru a stabili cursul bolii şi prognosticul;

cataplasmă - compresă, adesea confecţionată din straturi de vată, înmuiată în apă caldă (uneori şi anumite substanţe) şi aplicată pe diverse regiuni ale corpului în scop terapeutic;

cataplazie - degenerarea ţesuturilor la o formă de dezvoltare timpurie;

cataplexie - pierderea bruscă şi de durată scurtă a tonusului muscular, cu imposibilitatea menţinerii posturii, fără pierderea cunoştinţei, apărând în urma diferitelor emoţii. Apare la 60-90% dintre pacienţii cu narcolepsie. Cataplexia de deşteptare este incapacitatea de a efectua vreo mişcare imediat după trezirea din somn; nu are semnificaţie patologică;

catar - forma cea mai simplă de inflamaţie a unei mucoase, însoţită, de obicei, şi de o hipersecreţie de mucus. Apare frecvent la nivelul mucoasei nazale, sinusale, nazofaringiene sau a căilor aeriene;

cataractă - afecţiune oculară caracterizată prin opacifierea cristalinului sau a capsulei sale. Cataracta poate fi congenitală sau dobândită, în unele boli metabolice (de exemplu, diabetul zaharat), traumatism direct sau indirect al cristalinului, expunere prelungită a ochiului la radiaţii infraroşii (cataracta suflătorilor de sticlă) sau radiaţii ionizante; cea mai frecventă este însă cea datorată îmbătrânirii (cataracta senilă).

Un tip frecvent de cataractă legat de vârstă este cataracta senilă nucleară, care interesează numai nucleul cristalinului. Cataracta subcapsulară posterioară este, de asemenea, legată de înaintarea în vârstă, dar apare în asociere cu utilizarea prelungită a corticosteroizilor şi cu inflamaţia oculară cronică.

Cataracta brună reprezintă opacifierea cristalinului de culoare brună; cataracta corticală apare în cortexul cristalinului. Cataracta Morgagni este o cataractă care evoluează lent, cortexul se micşorează şi se lichefiază. Cataracta se tratează prin îndepărtarea cristalinului afectat; pacientul poate purta lentile de contact sau ochelari care să compenseze cristalinul pierdut, dar astăzi se face implant intraocular de cristalin;

catarctic - termen care denumeşte substanţele care stimulează motilitatea intestinală, provocând purgaţie. Sunt clasificate după intensitatea de acţiune în laxative, purgative şi drastice;

catatermometru - instrument pentru măsurarea vitezelor mici ale curenţilor de aer într-o încăpere;

catatonie - stare de fixare tonică persistentă a corpului în anumite poziţii, însoţită, de obicei, de inerţie şi negativism. Se caracterizează prin flexibilitas cerea, în care membrele pot fi mişcate pasiv de o altă persoană în poziţii care pot fi păstrate ore. Catatonia se întâlneşte în schizofrenie;

catecolamine - grup de substanţe de importanţă fiziologică, ce cuprinde adrenalina, noradrenalina şi dopamina, care au roluri diferite (în special ca neurotransmiţători) în funcţionarea sistemului nervos simpatic şi central. Din punct de vedere chimic, ele conţin un inel benzenic, un grup hidroxil
(catecol) şi un grup amino. Catecolaminele acţionează atât pe receptorii adrenergeci alfa, cât si pe receptorii beta;

catepsină - enzimă care se găseşte în ţesuturile animale, particular în splină, şi care catalizează degradarea proteinelor;

cateter - instrument tubular flexibil folosit pentru evacuarea conţinutului unui organ cavitar sau pentru introducerea de fluide. Cateterul urinar este introdus în vezica urinară prin uretră pentru a drena urina în anumite afecţiuni sau pentru a o goli înaintea unor intervenţii chirurgicale abdominale;

cateter suprapubian - cateter inserat prin peretele abdominal deasupra osului pubian, frecvent aplicat pentru retenţia de urină. În mod obişnuit, cateterizarea suprapubiană este folosită doar când nu este posibilă cateterizarea uretrală;

cateter venos central - cateter intravenos pentru inserţia directă într-o venă mare, mai ales în vena subclaviculară (la locul de trecere pe sub claviculă) sau în vena jugulară, la nivelul gâtului. De asemenea, acest cateter poate fi inserat în vena femurală în zona inghinală. Prin acest cateter se pot introduce medicamente sau lichide, poate fi măsurată presiunea intravenoasă (necesară în intervenţiile chirurgicale sau în îngrijirea intensivă). Acest cateter trebuie inserat în condiţii strict sterile, utilizând anestezie locală;

cateterizare - introducerea unei sonde (cateter) în anumite organe cavitare sau vase sangvine, cu scop fie explorator, fie terapeutic. În cateterizarea uretrală, cateterul este introdus în vezica urinară pentru rezolvarea unei obstrucţii a fluxului urinar. Cateterizarea se poate, de asemenea, face suprapubian prin peretele abdominal (cateterizare suprapubiană) direct în vezica urinară, în cazul în care cateterizarea uretrală nu este posibilă.

Cateterizarea cardiacă reprezintă introducerea unui cateter special, de obicei prin vena femurală la nivelul regiunii inghinale, care ajunge la cord. Această manevră permite măsurarea presiunii în camerele cordului, gradientul de presiune la nivelul valvelor cardiace, precum şi introducerea unei substanţe de contrast.

Cateterizarea vasculară presupune introducerea într-o venă sau arteră a: (1) unui mediu de contrast pentru radiografie; (2) a unui medicament care produce vasoconstricţie sau vasodilataţie sau dizolvă un trombus; (3) diferite materiale solide pentru a opri o sângerare sau pentru a tromboza un anevrism; (4) a unui instrument pentru monitorizarea presiunii în vasele importante (de exemplu, cateterul Swan-Ganz pentru monitorizarea presiunii în artera pulmonară la pacienţii în stare critică); Sinonim: cateterism;

catgut - material natural obţinut din ţesut de animale, în special din intestinul subţire de oaie, folosit pentru sutura chirurgicală. Catgutul se dizolvă treptat şi este absorbit de ţesuturi, astfel încât nu trebuie îndepărtat mai târziu. Acest lucru micşorează posibilitatea apariţiei iritaţiilor ulterioare la nivelul plăgii chirurgicale. Uneori, catgutul este tratat cu trioxid de crom (catgut cromat), pentru a deveni mai rezistent şi mai greu resorbabil;

catharsis - termen folosit în filosofia greacă desemnând „purificarea psihicului" de emoţiile negative şi preluat de Freud pentru a denumi una dintre metodele psihanalitice;

cation - ion cu sarcină electrică pozitivă; de exemplu, ionul de sodiu (Na+);

cauda - porţiune subţiată sau terminală a unui organ. Cauda equina (coada de cal) reprezintă ansamblul rădăcinilor nervilor sacrali şi cooccigieni în porţiunea lor din interiorul canalului vertebral. Cauda pancreatis este extremitatea stângă a pancreasului, situată intraperitoneal şi cuprinsă în interiorul ligamentului pancreaticosplenic;

caudal - 1. referitor la coadă sau la o formaţiune anatomică în formă de coadă; 2. poziţie spre capătul terminal al axei lungi a corpului; 3. termen anatomic referitor la partea distală, posterioară sau inferioară a unui organ sau a unei regiuni;

caustic - agent, cum ar fi nitratul de argint, care distruge ţesuturile. Agenţii caustici pot fi utilizaţi pentru îndepărtarea ţesuturilor moarte, a verucilor etc, dar trebuie multă grijă pentru a nu leza ţesuturile sănătoase vecine;

cauterizare - metodă chirurgicală de distrugere a ţesuturilor sau de obţinere a hemostazei cu ajutorul unui instrument cu căldură (numit cauter); este utilizată pentru îndepărtarea verucilor de dimensiuni mici sau a altor excrescenţe şi pentru a opri hemoragiile vaselor mici;

cauzalgie - sindrom dureros intens şi prelungit, de obicei la nivelul unui membru, produs de lezarea unor nervi simpatici şi somatici senzitivi (în special în urma amputaţiilor de membre datorită nevritei interstiţiale sau cicatricelor fibroase perinervoase care urmează rănirii nervilor);