Formarea omului pe tot parcursul etapei de evoluţie în cadrul dezvoltării filogenetice şi ontogenetice e rezultatul activităţii sale. Activitatea copiilor, foarte diversă după formă, conţinut şi durată, stă la baza organizării şi efectuării procesului instructiv-educativ. Ponderea activităţii specifice - jocul, învăţătura, munca în mare măsură -depinde de vârsta copiilor.

Aşa, de exemplu, în activitatea preşcolarilor predomină jocul, în cea a şcolarilor - învăţătura, însă formele de activitate nu au caracter strict limitat pentru etapa respectivă, deoarece paralel cu aspectele lor specifice pot fi şi altele. Astfel, la preşcolari se intercalează şi elementele de muncă, de învăţătură ca mijloc de pregătire pentru şcoală, la elevi - jocul ca mijloc de recreaţie.

Pentru a înţelege influenţa şi însemnătatea diferitelor forme de activitate asupra organismului e necesar a cunoaşte substratul fiziologic.

Organismul, a cărui activitate se desfăşoară în mediul ambiant, care se află în permanentă schimbare pentru a exista, e nevoit să se adapteze la aceste variaţii. In acest scop organismul trebuie să recepţioneze variaţiile de mediu şi să elaboreze reacţiile de răspuns adecvate pentru echilibrare. Excitaţiile venite din mediul ambiant sunt recepţionate prin intermediul sistemului nervos, iar reacţiile de răspuns se manifestă sub formă de reflex.

Sistemul nervos pe cale reflexă coordonează legătura dintre diferite organe, precum şi între organism şi mediul ambiant. Ideea activităţii reflexe a organismului a fost expusă încă de Deskartes, apoi în 1867 I.Secenov afirmă că întreaga noastră activitate este un lanţ de reflexe, de acţiuni reflectate. Mai târziu I.Pavlov şi adepţii săi constată pe cale experimentală că activitatea reflexă (reflexele condiţionate şi cele necondiţionate) constituie cea mai importantă şi fundamentală funcţie a sistemului nervos. Activitatea reflexă a sistemului nervos se bazează pe două procese nervoase - excitaţia şi inhibiţia.

Activitatea creierului apare sub forma a două mecanisme nervoase de legături temporare şi de analiză. Analiza începe cu aparatul exterior receptiv şi se termină în creier. Etajele inferioare efectuează analiza inferioară, pe când analiza superioară este realizată de emisferele superioare.

Toate activităţile în funcţie de pierderile de energie şi de nivelul de funcţionare a sistemului locomotor pot fi repartizate în 2 grupe: prima - activităţile cu pierderi mici de energie (de la 50 până la 100 cal/oră), cu un efort mecanic şi caloric minimal - orele de lecţii în clasă, pregătirea lecţiilor (meditaţia), vizionarea emisiunilor televizate, cititul, jocurile de masă, ocupaţiile în cercuri etc. Aceste activităţi, în fond, constituie baza muncii intelectuale. Grupa a doua include activităţile cu pierderi mari de energie, cu un efort mecanic şi caloric considerabil.

Aici pot fi incluse activităţile de educaţie fizică, jocurile mobile, active, alergatul şi diverse activităţi de muncă. In cadrul fiecărei forme de activitate intervine sistemul neuroumoral, care are rolul de semnalizator şi conducător. Între activitatea fizică şi cea intelectuală nu este o limită fixă, deoarece fiecare efort fizic este însoţit de unul cerebral care reglează şi coordonează mişcările. La rândul său, activitatea fizică influenţează asupra zonelor cerebrale în care au loc procesele psihice. De aceea nu este corect când vorbim de o activitate pur fizică sau psihică, deoarece este vorba de predominarea uneia dintre ele.

Baza fiziologică a activităţii predominant intelectuale este constituită de operaţii de gândire, de analiză şi sinteză cu solicitarea intensă a atenţiei, percepţiei, memoriei şi gândirii. În această activitate în mare măsură sunt angajaţi analizatorii vizuali, auditivi. Un mare volum de informaţie este transmis pe calea sistemului nervos. Ca urmare, în sistemul nervos apar modificări. În prima perioadă (1-1.5 ore) se observă o îmbunătăţire a atenţiei, a posibilităţilor de concentrare, de percepţie, memorare şi gândire. După această perioadă începe perioada de randament optim, care durează în funcţie de vârstă 2-3 ore, apoi începe reducerea randamentului funcţional neurocortical.

Activitatea intelectuală este însoţită şi de o componenta emoţional-afectivă. În activitatea intelectuală a elevului în timpul scrisului se efectuează şi un efort fizic, desigur, de intensitate mică, la nivelul musculaturii braţului, antebraţului, gâtului, ochilor, spatelui. Activitatea intelectuală este însoţită de modificări minimale ale metabolismului, respiraţiei (cu 10-12%), ventilaţiei pulmonare (cu 10-13%), pulsului (cu 2-4%).

In funcţie de intensitatea efortului mintal se intensifică circulaţia sangvină în creier, creşte neînsemnat tensiunea arterială, apar unele modificări în funcţia unor glande endocrine, în primul rând a tiroidei şi suprarenalelor, în oarecare măsură se dereglează funcţia digestivă. Aşadar, în activitatea instructiv-educativă preponderent intelectuală solicitările maxime au loc în sistemul nervos, neurosenzorial şi neuro-vegetativ.

Activitatea fizică predominant musculară în funcţie de natura activităţii efectuate determină modificări fiziologice mai intense în ţesuturile, sistemele şi organele mai mult solicitate. Ea este însoţită de modificări funcţionale în centrul nervos care controlează munca fizică, în aparatele cardiovascular, respirator, neurohormonal şi umoral în funcţie de intensitatea efortului şi de durata acestuia. Activitatea musculară contribuie la sporirea metabolismului, creşterea producerii de căldură, a consumului de O2 şi de energie.

Ca urmare poate creşte considerabil frecvenţa pulsului (până la 180-200/min), tensiunea arterială (până la 180/100 mm Hg); frecvenţa respiraţiilor (până la 46-70), ventilaţia pulmonară (de 10-12 ori). Căldura produsă în organism contribuie la creşterea temperaturii cutanate, la intensificarea fenomenelor de termoliză prin vasodilataţie periferică şi sudoraţie. Pierderea de apă prin sudoraţie poate constitui câţiva litri, contribuind la deshidratarea organismului cu manifestări de tulburare a hemodinamicii. Munca fizică intensă determină reacţii funcţionale tiroidiene şi suprarenale necesare pentru stimularea proceselor oxidante celulare prin adrenalină şi tiroxină.

Atât activitatea predominant intelectuală cât şi cea predominant fizică posedă o acţiune pozitivă asupra organismului atunci când durata muncii, intensitatea ei, formele de organizare, condiţiile în care se desfăşoară corespund cerinţelor igienice şi nu depăşesc posibilităţile de funcţionare a organismului, care depind de vârstă, gen şi starea de sănătate a copiilor.

In funcţie de formele de activitate în organele, ţesuturile şi sistemele interesate în activitate apar diferite manifestări funcţionale. În realizarea activităţii unul dintre organe are totdeauna rolul principal, însă nu există nici un fel de activitate în care să nu intervină sistemul neuroumoral. Între activitatea fizică şi cea intelectuală nu există o limită fixă, deoarece fiecare efort fizic este însoţit de unul cerebral mai mult sau mai puţin intens, căruia îi revine rolul conducător şi regulator în mişcări. Aşadar, activitatea predominant fizică influenţează nu numai asupra organului principal interesat în lucru, dar şi asupra sistemului nervos central, unde au Ioc procesele psihice, iar modificările din acest sistem influenţează la rândul lor întregul organism.

Capacitatea de funcţionare a organelor şi a celulelor nervoase este limitată, de aceea celulele şi organele aflate în activitate obosesc. Oboseala apare la început în organul principal care a fost solicitat, apoi se generalizează, cuprinzând tot organismul. În legătură cu oboseala au fost făcute multe cercetări. Cât priveşte definiţia acesteia, delimitarea naturii ei biologice şi mecanismului fiziologic există diferite teorii.

Rezultatele cercetărilor lui I. Secenov, I. Pavlov şi ale elevilor lor au confirmat că rolul principal în survenirea oboselii aparţine sistemului nervos central, care determină scăderea capacităţii funcţionale a celulelor nervoase şi slăbirea capacităţii de muncă.

Oboseala la copii decurge în 2 etape: prima - când slăbeşte procesul de inhibiţie activă internă - şi cea de a doua - când scade nivelul procesului de excitabilitate şi creşte procesul de inhibiţie. Însă oboseala nu este numai rezultatul scăderii capacităţii de muncă a celulelor nervoase. Conform cercetărilor efectuate de I. Pratusevici în mecanismul apariţiei oboselii un rol important joacă schimbările apărute în corelaţiile dintre centrele corticale şi cele subcorticale, inhibiţia funcţiei formaţiunii reticulare.

Oboseala este o stare fiziologică cu manifestări subiective, obiective care dispar după odihnă ori după schimbarea activităţii. Conform determinării lui V. Rozenblat (1975), oboseala este o stare a organismului apărută în urma efectuării unui lucru cu un efort intens ori de lungă durată şi se manifestă prin scăderea temporară a capacităţii de muncă.

Însă A. Suharev, G. Şerdiukovski (1986) consideră că oboseala este rezultatul nu numai al lucrului efectuat, dar şi al acţiunii unor factori în care se desfăşoară activitatea (nivelul iluminatului, condiţiile microclimatului, organizarea locului de muncă, atitudinea faţă de învăţătură, starea emotivă etc.). Aşadar, oboseala este o stare a organismului care se caracterizează prin scăderea capacităţii funcţionale a cortexului cerebral, dereglarea interacţiunii centrelor nervoase corticale şi subcorticale şi scăderea nivelului de funcţionare a diverselor sisteme şi organe ale organismului.

Starea de oboseală a copiilor şi adolescenţilor se manifestă prin senzaţia de oboseală, reducerea capacităţii de muncă (creşterea numărului de greşeli şi răspunsuri incorecte, reducerea capacităţii de înţelegere a problemelor mai abstracte, a posibilităţilor de generalizare, comparare, gândire); scăderea procesului de inhibiţie internă (scăderea atenţiei, copiii devin neliniştiţi, distraţi, nedisciplinaţi); înrăutăţirea reglării funcţiilor fiziologice, ce contribuie la dereglarea pulsului, coordonării mişcărilor.

Semnificaţia biologică a oboselii care se instalează la copii în cursul activităţii se manifestă în două direcţii: pe de o parte ea constituie reacţia de protecţie, de apărare a organismului de extenuarea excesivă a capacităţii funcţionale, iar pe de altă parte - stimulează creşterea capacităţii de muncă. De aceea cerinţele în organizarea activităţii instructive şi de muncă a copiilor nu au drept scop excluderea instalării oboselii, ci îndepărtarea momentului apariţiei oboselii, protejarea organismului de influenţa ei negativă. Fenomenele de oboseală dispar după odihnă, însă dacă odihna nu este suficienta şi nu reuşeşte să înlăture toate manifestările oboselii, atunci se realizează o sumaţie care duce la oboseală cronică sau surmenaj. Surmenajul se manifestă prin scăderea mai pronunţată a capacităţii de muncă intelectuală (scade reuşita la învăţătură), dereglări neuropsihice (tulburarea somnului, frică, isterie), scăderea rezistenţei organismului, modificări esenţiale ale nivelului de reglare a sistemului vegetativ (aritmie, vegetodistonie, hipo- sau hipertonie).

Cele mai importante cauze ale surmenajului sunt: organizarea incorectă a procesului de muncă şi învăţătură; necorespunderea efortului şcolar vârstei, particularităţilor individuale ale organismului; nerespectarea cerinţelor igienice faţă de regim şi a condiţiilor de instruire. Apariţia surmenajului necesită întreruperea lucrului pentru mai mult timp şi tratament medical.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment