Atestat 1909. Suprafaţa - 5,5 kmp. Distanţa pînă Ia com. Danu din care face parte - 4 km, pînă la or. Glodeni -11 km, pînă la Bălţi - 46 km, pînă la Chişinău - 182 km. R. Camencuţa. Gospodării - 67. Populaţia (a. 1994) - 141 de oameni (54 de bărbaţi şi 87 de femei), incl. 116 ucraineni, 23 de români, 2 ruşi. Apţi de muncă - 53. Intră în componenţa gosp. agr. "Danuliskoe”. Sectorul obştesc - 219 ha (arabil - 119 ha). Sectorul ind. 24 ha. Fondul locativ - 4,6 mii mp. Case, ap. - 75, cu gaz lichefiat - 67. Fîntîni - 22. Drumuri -2,5 km (cu îmbrăcăminte dură - 1,5 km). Un magazin, un punct medical, o casă de cultură.
E misterioasă apariţia acestei denumiri la o localitate cu populaţie ucraineană. Se presupune că ea a luat naştere o dată cu strămutarea unor | familii de ucraineni bucovineni din satele Gruşevţi, Nagoreni şi Babino, raionul Kelmeneţ (Chelmeşti), reg. Cernăuţi. Drept dovadă stau numele asemănătoare, care se întîlnesc în satele Nicolaevca, Danu şi Camencuţa: Adamciuk, Andruşceak, Balaban, Bodnari, Barabaş, Burlaca, Dereveanski, Vasilaşko, Voloşin, Gaidiciuk, Goroşciuk, Gherega, Dolghii, Kuşnir, Kozak, Kitaigorodski, Lucişin, Mariuţa, Masleak, Melinik, Martîniuk, Nakai, Neruşka, Pancioha, Poberejnîi, Slavinski, Savciuk, Serkiziuk, Htema, Ţurcan, Ceauş, Şcerbani. În Camencuţa mai frecvente sînt următoarele nume ce corespund cu cele din localităţile bucovinene amintite: Dereveanski, Vasilaşco (Vasilaşcu?), Voloşin şi Basaraba (Basarab?).
Locuitorii s. Gruşevţi din Bucovina Mariuţa Axentie F. (a.n. 1895) şi Garaşciuk Fedor D. (a.n. 1898) îşi aduc aminte că încă mai demult o seamă de consăteni de-ai lor s-au mutat cu traiul în Basarabia din cauza că nu aveau pămînt, iar aici pămînt găseai mult şi bun. E şi adevărat, dacă faci un simplu ocol moşiilor satelor Danu, Nicolaevca şi Camencuţa. E pămînt mult. Nu există date exacte în ce an anume s-a întîmplat acest lucru. Dar în iarna lui 2000 mai era în viaţă Vasile Pavlişin, în vîrstă de 80 de ani, care susţinea că s-a născut şi a copilărit în Camencuţa şi a umblat la şoala de 4 clase primare de acolo. Vasile Pavlişin avea un frate mai mare, Mihail, născut la 1910, tot în Camencuţa, ceea ce înseamnă că poate fi considerat printre primii nou-născuţi ai Camencuţei.
Aşa că, oricum o întoarcem, dar anul 1909, indicat de savantul V. Nicu drept an al întemeierii Camencuţei, poate fi considerat unul care corespunde adevărului. Dicţionarul statistic al Basarabieieditat în 1923, arată că satul ar fi fost întemeiat de "şeful silvic Cojocariu (Cojocarev?)”. Din amintirile longevivilor de prin părţile locului se poate culege o informaţie, conform căreia, tocmai în această perioadă, anii 1908 - 1909, pe moşia de azi a Camencuţei s-ar fi aflat o casă cu ogradă (dvor) şi un iaz. Să fi fost această casă a pădurarului (şef silvic) Cojocariu? Să fi fost a vreunui cioban sau pescar? Greu de spus.
Dar dovezile că pe aceste locuri au existat aşezări omeneşti mult mai vechi decît actuala Camencuţa stau în doi tumuli funerari, cărora candidatul în ştiinţe istorice Ion Hâncu, prin asociere cu alte monumente arheologice asemănătoare, le conferă apartenenţa la ritualurile funerare ale triburilor nomade de crescători de vite (paşnice sau războinice), care ar fi ajuns încoace tocmai de prin stepele asiatice. Se ştie că nomazii nu se aşezau pentru mas la depărtare mai mare de unu - doi kilometri de locurile populate, cum e şi cazul celor două movile în discuţie. Chiar aşa cum sînt dărîmate de arături, de lucrările agricole, ele demonstrează că pe moşia Camencuţei de azi trebuie să fi locuit oameni mult mai înainte decît se ţine istoria satului.
E greu de stabilit cine a dat localităţii denumirea pe care o are: ucrainenii care s-au strămutat încoace din Bucovina sau posibilii băştinaşi români. Oricum, denumirea Camencuţa apare ca o dezmierdare, ca un diminutiv de la slavonescul Camenca. Afluentul rîului Camenca poartă şi el denumirea Camencuţa, care, probabil, i-a şi determinat pe primii locuitori să-şi boteze sătucul tot Camencuţa.
Dar mai există o ipoteză. Savantul filolog Anatol Eremia consideră că adeseori satele nou întemeiate primesc numele localităţilor preexistente de unde a venit populaţia respectivă, iar numele lor au uneori forme diminutivale, cum ar fi Camenca -Camencuţa, Cărpineni Cărpineanca, Jura - Jurca etc. Greu de spus dacă şi Camencuţa a fost împrumutată la începuturi de la s. Camenca, situat numai la cîţiva kilometri depărtare.
Depinde cum înţelegem informaţia care ni-l indică pe Cojocariu drept întemeietor al Camencuţei. Ce înseamnă "a întemeiat"? A adus el oamenii din Bucovina? A fost el primul care îşi avea casa aici? Nu ştim. De aceea nici nu insistăm. Aşezarea geografică a Camencuţei este aceasta: la nord se învecinează cu s. Malinovscoe (fostul Bălanul Vechi), la sud - cu s. Hîjdieni, la sud-est - cu Danu, comuna din care face parte, la nord - nord-vest - cu moşiile satelor Mălăieşti, Cucuieţi şi Gălăşeni.
Conform altei versiuni, printre primii fondatori ai cătunului la 1908 se considera: Nichifor Pascari, Vasile Filatov, Stepan Voloşin, Stepan Dovganiuk, Ilie Basaraba, Piotr Dikii, Iacob Vasilaşko. O parte de nume sînt slavoneşti (ucraineşti), dar altele sînt româneşti. Ne întrebăm: e posibil oare că atunci cînd ucrainenii din Bucovina au venit încoace, aici de acuma să fi trăit careva oameni de prin satele învecinate: aceeaşi Camenca, aceiaşi Cucuieţi sau Gălăşeni? E posibil oare ca printre ucrainenii din Bucovina strămutaţi încoace să fi fost şi români bucovineni? Nu-i exclus. Totuşi, cele mai multe denumiri topografice sînt de origine ucraineană: " Panska kerniţa" ("Fintîna panului') a moşierului Capitanopolo, "Koţofeev gotari" ("Hotarul lui Koţofei'), proprietar de pămînturi şi acesta, "Bodeanova kerniţa ("Fintîna lui Bodean") după numele fîntînarului Bodean, "Sajivka" ("Iezuşorul'), locul unde Elena Goncear avea un iezuşor de "topit" cînepa, " Şcerbani v sad' ("Livada lui Şcerban"), "Koganova kriniţea" (''Fîntîna lui Kogan"), "Buneakiv stav ("Iazul lui Buneak'), "Do stînî ("La stînă"), ", Cervonoşapkova stîna" ("Stîna lui Cervonoşapka'), " Trevkiv sad' ("Livada lui Trevko'), Trevkiv prud' ("Iazul lui Trevko', ambele aparţinînd lui Fiodor Trevko, etc.
De fapt, acest Fiodor Trevko nu e altul decît Toader (Tudurunea) Treucă, nume românesc, dar transcris de ucraineni drept Trevko, astfel încît putem vorbi de "Livada lui Treucă' şi "Iazul lui Treucă'. Printre longevivii satului (între 75 şi 80 şi mai mulţi ani), în primăvara lui 2001, mai erau în viaţă, unii chiar poate urmaşi ai primilor întemeietori ai Camencuţei, următorii oameni: Alexei Vasilaşko, Evghenia Dolganiuk, Vera Şveţ, Olga Vasilaşko, Nadejda şi Ivan Dikii, Vasile şi Ivan Pascari, Liubov Safronova, Fiodor Dikii, Ivan Cervonoşapka ş. a.
Prin 1865, încă pînă la înfiinţarea satului propriu-zis, pămînturile Camencuţei de azi trebuie să fi ţinut de moşia s. Danu, care, împreună cu Hîjdienii şi Sturzenii, se afla în posesia Mănăstirii Cetăţuia, iar aceasta, la rîndul ei, a închinat-o Mănăstirii Sf. Mormînt.
La 1918 Camencuţa face parte din comuna rurală Danul Vechi. Aveau de acuma o şcoală primară, care se va desfiinţa peste cîţiva ani, o dată cu plecarea din sat a învăţătorului. Nu aveau biserică, nici primărie. Toate le găseau făcînd cu pasul drum cam de o oră pînă la Danu.
Biata Camencuţă, cu gospodarii atît de bine aşezaţi pe viaţă la noua vatră, avea să cunoască marea durere a pierderilor de mai tîrziu. Dar pînă atunci mai este. Acuma n-are nici drumuri bătute, n-are nici alte legături cu lumea decît poşta de la Danu şi gara de la Bălţi. Pămînturile aparţineau familiei boiereşti Buznea, altor proprietari mai neînsemnaţi: Koţofei, Capitanopolo. Longevivii îşi amintesc de Alexandra (Saşa) Buznea, fiica boierului Buznea, care avea pămînturi aici şi mare bogăţie.
Boierul trăia în Danu şi, se spune, era cam samavolnic cu lumea, din care cauză va şi muri stupid, omorît de mîna ţăranului Ivan Kucerik. Boierul i-ar fi împuşcat acestuia două scroafe cu purcei ce îi călcaseră grădina. Ţăranul n-a gîndit mult şi l-a burduhănit pe boier cu un ţăpoi. Desigur, judecînd creştineşte, nu omori un animal pentru că ţi-a pătulit nişte grădină. Dar nici moarte de om nu faci pentru o scroafă - două, ori chiar o sută să fie ele. Dar aşa erau timpurile: ale marilor excese.
Departe de centrele administrative mai mari, Camencuţa îşi clădeşte viaţa cu greu. Lucrează pămîntul la boieri. Au imaş. Au iazuri cu peşte. Au livezi. Ţin turme de oi. Ciobani pe la stîni au fost alde Raţă, Scorpan. Ţăranii seamănă grîu, orz, secară şi porumb. Strînsul pîinii se face cu coasele, cu secerele. Printre cei mai buni coşaşi se află Şveţ, Orlovski, Voloşin. Trei lucrătoare bune abia se ţineau în urma fiecăruia legînd snopii şi făcînd clăi. Caută azi aşa cosaşi.
Treieratul se face cu lanţugurile şi cu îmblăciul. Moară nu aveau. Rîşnesc mai mult la a, la Treucă. Măcinau bine morile lui Vilcinski, Kreimer, Verbuh. Dar şi vamă luau bună. Nu-şi prea aminteşte nimeni să fi existat în Camencuţa mori de vînt sau de apă. Unul Raţă avea şişcorniţă, un fel de tocătoare de paie. Manuală, desigur. E adevărat că şi Buznea, şi Malaneţki, şi Vilcinski, şi alţii mai puţin bogaţi aveau treierători, cositori, mori şi motoare cu aburi pentru batoze. Dar ei locuiau care în Danu (Simion Timinski, Uţik Kreimer, Gheţel Verbuh), care în Balan (Timofei Golik).
Puteai căra recolta la Danu ca s-o treieri? sau la Balan? Timinski şi Golik se mai abăteau cu batozele prin Camencuţa. Dar tot acei pe care îi ţinea punga alergau. Camencuţa era sat tînăr. La 1920 urcase la o populaţie de 95 de bărbaţi şi 100 de femei. Aveau pămînt arabil 338 ha, dintre care 106 erau prinse cu grădini şi livezi. Aproape toată casa avea o vacă şi vreo 5-6 oi. Doi ani mai tîrziu 39 de ţărani primesc de la instituţia română "Casa Noastră" 184 ha de pămînt. Populaţia se menţine un timp pe loc, apoi pe parcursul unui deceniu (1923 - 1933) va scădea cu vreo 45 de oameni.
Prin 1936 Camencuţa are şcoală de patru clase, aşezată la Andrei Pascari în casă. Făcea lecţii un profesor Vasile Zorilă din Clococenii Noi. Nu se ştie ce s-a întîmplat cu dînsul în timpul războiului din 1941 - 1945. Între anii 1940 - 1941 la Camencuţa exista o şcoală primară cu un singur învăţător, apoi mai apar două şcoli: una pentru copii sub 14 ani şi alta - pentru copii de la 14 ani în sus şi pentru vîrstnici (pînă la 40 de ani).
Lecţiile se făceau în două limbi: în rusă şi în română. Războiul cu nemţii dărîmă totul. Dar mai dureros e că şi Camencuţa, atît de mititică şi bicisnică, va plăti tainul morţii. Din aproape 30 de bărbaţi plecaţi în război nu se vor întoarce acasă: Dereveanski V.N., Dovganiuk G.S., Şveţ S.I., Şveţ V.I. şi Vasilaşko I.I. Printre participanţii la război se numără: Cervonoşapka I.A., Dereveanski I.V., Dereveanski N.S., Dikii A.G., Dikii A.I, Dikii F.G., Dikii I.D., Dikii I.G., Dikii I.I., Kuşnir V.S., Melinik M.D., Pascari I.N., Pascari P.G., Raţă S.P., Romaniuk M.I., Scripnik V.N., Şveţ M.I., Turcan D.F.
Camencuţa n-a avut oameni tare bogaţi sau mari proprietari de pămînturi. Mai răsăriţi din masa totală erau doar cîţiva. Aşa că la foametea cea mare din 1946 - 47 au suferit toţi laolaltă. Tabloul este unul înfricoşător. Plecau buluc la nişte fabrici de zahăr din Ucraina, pe la Lvov, şi în alte părţi, de unde aduceau cu sacii borhot de sfeclă. Care mai aveau lăicere, păretare, ungherare, haine brodate, alte obiecte de zestre aveau şi noroc să le schimbe pe un tăbultoc de cartofi. Dar nu toţi ajungeau acasă, fiind ori prădaţi şi lăsaţi pe drumuri fără nimic, ori împinşi de pe acoperişurile vagoanelor şi omorîţi, ori caliciţi fără milă de alţi înfometaţi ca şi ei.
Rară casă în Camencuţa care să nu fi avut mort în acei ani. Cînd s-au început marile deportări din 1949, la Camencuţa nu au fost găsiţi nici "chiaburi", nici "culaci", nici alţi "duşmani ai poporului". Aşa că n-au avut pe cine deporta. În vara aceluiaşi an a fost înfiinţată o gospodărie colectivă - "Sovetskii pogranicinik" ("Grănicerul sovietic"). Ulterior va fi comasată cu cea din Nicolaevca, "Molotov", şi cu cea din Danu, creîndu-se o nouă colectivă -"Kalinin".
La împărţirea teritorial -administrativă din 1961 - 1965, Camencuţa intră în componenţa sovietului sătesc Danu, care se va afla în fostul raion Rîşcani. Mare pricopseală n-a avut nici de acolo, atîta doar că lumea a umblat ca zăpăcită vreo cîţiva ani între cele două centre raionale: Glodeni, din care a făcut parte pînă atunci, şi Rîşcani, unde a fost strămutată. In 1968 va fi readusă înapoi în raionul Glodeni cum a fost şi înainte: brigadă complexă a k-zului "Kalinin". Avea o populaţie de peste 220 de locuitori.
Avea o moară, o grădiniţă de copii, club cu instalaţie de proiectare a filmelor, bibliotecă, punct medical şi un magazin. Pînă nu demult Camencuţa a avut şi o şcoală primară, în care au făcut lecţii P. Gaidău, L. Demciuc, I. Cervak. Azi nu mai există acea şcoală. Acuma copiii din Camencuţa merg la Danu, la şcoala medie de aici. In toate anotimpurile elevii (vreo 10-15 copii), sînt transportaţi la Danu cu un autobuz special. Tot cu acest autobuz populaţia din Camencuţa (130 de suflete de creştini) poate merge la primărie, la poştă, la spital, la biserică şi la alte instituţii de deservire socială şi culturală din Danu. Au drum bun şi nu e departe. (Ion Ţăbuleac, Localitatile Republicii Moldova)