Florile sunt pentamere, dispuse în corimb terminal, erect. Fructele sunt drupe false, cărnoase, globuloase, roşii, dispuse în ciorchini. Pulpa este tare, amară, acră şi astringentă la început, apoi devine moale ca pasta, dulceagă şi aromată la maturitatea de consum. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
În flora spontană scoruşul de munte se întâlneşte peste tot, aproape în toată Europa, în Caucaz, Siberia, Altai. Creşte la marginea pădurilor de conifere şi a celor amestecate, pe locurile pădurilor tăiate. Se cunosc specii din regiunile Mării Mediterane, altele din partea de nord a Europei.
Cele originare din sud sunt foarte rezistente la secetă, iar cele de origine nordică - rezistente la ger. Prin selecţie, au fost obţinute soiuri de scoruş cu fructe dulci şi rezistente la frig, care se cultivă la nord. Se cultivă în toate ţările din Europa, Africa de Nord, Asia Mică şi în Vestul Siberiei. La noi în ţară se întâlneşte în grădini botanice, în parcuri şi gospodării forestiere, deseori ca plantă decorativă.
Există soiuri cu fructe dulci şi comestibile. Ciorchinii cu fructe se recoltează în octombrie-noiembrie. Uscarea se face de regulă în mod artificial, în uscătorii speciale sau în cuptoare. Fructele de scoruş se consumă proaspete, mai ales după primele brume, când îşi pierd astringenţa sub acţiunea gerului şi capătă un gust mai dulce şi plăcut.
Fructele de scoruş sunt bogate în vitaminele C, P, K, caroten, acizi organici, pectine şi substanţe colorante (pigmenţi). Zaharurile sunt reprezentate mai cu seamă prin sorbită. Dintre săruri minerale conţine potasiu, fosfor, iod, calciu, fier, magneziu, zinc şi molibden, care participă la procesul hematopoiezei şi la alte procese din organism. Seminţele conţin mult ulei gras.
Proprietăţile terapeutice ale scoruşului erau cunoscute încă din timpuri vechi-străvechi. În popor fructele erau întrebuinţate ca diuretic, colagog şi hemostatic. Cu sucul proaspăt se trata dizenteria. Fructele uscate erau folosite în cazuri de reumatism, afecţiuni hepatice şi ale vezicii biliare. Scoruşul ridică imunitatea, calmează tusele şi voma, stopează diareea.
Fructele servesc ca protecţie pentru organism împotriva razelor Roentgen. Componentul principal al fructelor îl constituie pectinele în complex cu acizii organici şi glucidele care leagă toxinele formate în intestine şi le elimină din organism. Scoruşul îmbogăţeşte dieta bolnavilor de diabet zaharat şi a celor cu obezitate.
Îmbinarea rară a vitaminelor C şi P permite scoruşului să fie folosit pentru profilaxia şi tratamentul arteriosclerozei şi hipertensiunii. Se recomandă în cazuri de constipaţii cronice, însoţite de afecţiuni ale căilor biliare. Pentru aceasta, este mai bine să se folosească pulberea sau pasta din fructe. Infuzia din fructe se foloseşte pentru spălături ale cavităţii bucale în cazul unor afecţiuni ale gingiilor. Infuzia din flori calmează durerile acute de dinţi.
Sucul din fructe de scoruş este mai convenabil să fie preparat din soiuri de fructe dulci, în pulpa cărora se găseşte mai mult caroten. Peste fructe se toarnă apă 1:1 şi se fierb până se înmoaie, apoi se dau prin sită. Sucul se scurge şi se pasteurizează. Dacă fructele nu-s prea dulci, atunci sucul se pregăteşte prin altă metodă.
Fructele se opăresc 2-3 minute, apoi se trec prin sită. În apa în care au fost opărite fructele se pregăteşte siropul (200 g la 1 l de apă), se amestecă cu fructele date prin sită şi se încălzeşte până la 85°C timp de 5 minute. Se toarnă în vase pregătite şi se închid. Sucul se administrează câte o lingură de 3-4 ori pe zi, cu 20-30 minute înainte de mesele principale. Pentru a calma durerile reumatice, se ia câte 1/4- 1/3 de pahar cu o lingură de miere, diluată în lapte, de 3 ori pe zi, înainte de masă.
Scoruşul este principala materie primă din care se produc preparatele contra avitaminozelor. Fructele de scoruş intră în componenţa siropurilor, a diferitelor ceaiuri vitaminoase. De exemplu, cu fructe de măceş (1:1); cu zmeură şi frunze de coacăz (12:2:1); cu flori de scoruş şi mentă (10:3:10).
O reţetă pentru o băutură
Fructele de scoruş uscate se zdrobesc şi se pun într-un vas ocupând două treimi din el. Peste ele se toarnă apă clocotită şi se dă la cuptor pe 15 minute. Când se răceşte, se bea cu miere sau cu zahăr.
Fructul prezintă valoare prin conţinutul ridicat în substanţe tanante, din care cauză sucul lor este folosit la limpezirea sucului de mere sau de alte fructe şi la îmbunătăţirea buchetului acestora. Conţinutul ridicat de provitamina A şi vitamina C face ca fructele de scoruş să fie consumate la fel ca şi coacăzele negre, măceşele şi lămâile.
Datorită acizilor sorbic şi parasorbic, fructele au o acţiune de stopare a creşterii microorganismelor, ciupercilor şi mucegaiului, de aceea scoruşul este recomandat în calitate de conservant natural în industria alimentară. Din scoruş se prepară compot, gem, cvas, băuturi răcoritoare, pastilă, dulceaţă. Din fructele uscate se produce surogat de cafea, ceai.
Lemnul scoruşului este foarte dur, de culoare brună-roşcată, de aceea este folosit în tâmplărie şi strungărie pentru producerea unor obiecte de artă, iar scoarţa - în industrie, pentru obţinerea taninului.