Florile sunt rare, albastre, rareori albe, cu corolă dialipetală. Fructul este o capsulă globuloasă cu 5 loji, în fiecare lojă găsindu-se câte 2 seminţe ovale, comprimate lateral, rotunde la un capăt şi ascuţite la celălalt, lucioase, de culoare galbenă- brună. Înfloreşte în lunile iunie-august.
Inul este originar din Caucaz, fiind una dintre cele mai vechi plante cultivate, textilă şi alimentară. În India, în Egiptul Antic, în Mesopotamia era cultivat ca plantă textilă şi pentru obţinerea uleiului. În Colhida Antică (Ceorgia de Vest) era dezvoltată industria textilă care funcţiona pe bază de fibre de in cu tulpinile târâtoare.
În Rusia se cultiva in cu fibrele lungi, fapt demonstrat prin seminţele găsite în săpăturile arheologice din Vologda, care au constatat că inul se cultiva acolo cu 2 mii de ani până la era noastră; s-au găsit seminţe de in cultivat care au reuşit să încolţească, s-au găsit şi fragmente de torcătoare, şi urme de ţesături pe ceramică. Acum inul se cultivă în Ţările Baltice, în Ucraina, Bielarusi.
Recoltarea se face la maturitatea completă a capsulelor, prin cosirea plantei, treierare, vânturare, selectare şi uscare în aer liber. Tulpinile se supun unei prelucrări primare speciale (tratare cu apă sau cu aburi, spălare şi batere).
În afară de in pentru fibre, se mai cultivă şi in pentru seminţe, din care se extrage ulei. Acest in este mai iubitor de căldură decât cel pentru fibre, mai ales în timpul maturizării. Preferă soluri de cernoziom. Se seamănă primăvara devreme pe soluri bine îngrăşate. În recoltarea inului principalul este să găseşti momentul oportun.
Prea devreme înseamnă pierderi de seminţe şi fibre, prea târziu - seminţele se scutură. Recoltarea se face când capsulele se îngălbenesc, dar încă nu se deschid. Inul se leagă în snopi, se usucă şi se treieră. Din seminţe se face ulei, iar snopii se dezleagă şi se înşiră pe teren. Tulpinile de in rămân peste iarnă sub ploaie şi zăpadă. În ele au loc procese biochimice complexe care distrug pectinele, eliberând fibrele. Pe urmă sunt duse la fabrică pentru prelucrarea de mai departe.
Seminţele de in conţin ulei gras, compus din gliceride ale acizilor graşi nesaturaţi, o cantitate mare de proteine şi substanţe mucilaginoase, formate din acid galacturonic, ramnoză, galactoză, xiloză, arabinoză, lipide (gliceride ale acidului oleic, stearic, linolenic şi linoleic), protide, zaharuri, fermenţi, vitamina C şi caroten, glucozide (linamarină şi linocinamarozidă) şi substanţe minerale (potasiu şi magneziu).
În medicina populară, seminţele de in erau folosite contra constipaţiilor cronice, iar infuzia din iarbă uscată de in se folosea ca diuretic, contra afecţiunilor renale şi ale vezicii urinare. Uleiul de in era folosit ca antihelmintic şi laxativ, pentru tratarea bolilor de rinichi, de intestine şi pentru afecţiuni pulmonare.
Medicina tradiţională foloseşte seminţele şi uleiul de in pentru tratarea inflamaţiilor mucoasei căilor respiratorii superioare şi afecţiunilor renale. Proprietăţile curative ale seminţelor de in se datorează glucozidei linamarine, care reglează funcţia intestinelor, fiind şi un antiinflamator. Seminţele de in au acţiune laxativă, mecanică şi emolientă, datorită mucilagiilor pe care le conţin şi se recomandă pentru tratarea constipaţiilor cronice şi ca protector al mucoasei (pansament gastroduodenal) în cazul unor inflamaţii ale tubului digestiv; în cazul intoxicaţiilor mucilagiile apără de iritaţii mucoasa tractului digestiv, diminuează absorbţia toxinelor, elimină radionucleidele şi alte substanţe otrăvitoare din organism. Se mai indică la obezitate, pentru senzaţia de stomac plin.
Seminţele trebuie să fie întregi, deoarece chiar după 2-3 ore de la zdrobire în ele apar substanţe iritante toxice. Se administrează seara, înainte de culcare, 1-2 linguriţe de seminţe care au fost spălate şi ţinute 30 de minute într-un pahar cu apă.
Făina de in se recomandă sub formă de cataplasme pentru tratamentul extern al infecţiilor cutanate. Ea are efecte de calmare şi drenare a colecţiei purulente. Se mai foloseşte ca emolient şi uşor-revulsiv şi ca excipient pentru unele medicamente aplicate pe suprafaţa cataplasmei în momentul utilizării (tincturi, extracte etc.). Făina se amestecă cu apă călduţă, obţinându-se pastă care se pune pe tifon, se aplică peste leziune şi se menţine 2-3 ore.
Infuzia se foloseşte pentru spălături ale cavităţii bucale, irigaţii în caz de colită şi boli ginecologice. Făina din seminţe se foloseşte pentru tratarea arsurilor şi a unor boli de piele. Ea se amestecă cu apă, se fierbe şi se aplică pe piele sub formă de compres. Seminţele uscate şi încălzite se aplică în pungi pe locul dureros.
Uleiul de in, datorită cantităţilor mari de acizi graşi nesaturaţi, diminuează nivelul colesterolului din sânge, de aceea serveşte ca un bun remediu în profilaxia şi tratamentul arteriosclerozei. Amestecul obţinut din ulei de seminţe de in cu apă de var, în cantităţi egale (agitat până se formează un lichid alb-lăptos), se utilizează la tratamentul arsurilor cutanate.
Uleiul gras de in se foloseşte în alimentaţie. Din făina obţinută din seminţe se prepară diverse produse culinare. Uleiul se bucură de mare succes în industria de vopsele şi lacuri, în electrotehnică, în industria de cauciuc şi în cea de tăbăcire.
Din fibrele de in se fabrică ţesături cu proprietăţi igienice însemnate, care după tărie le întrec pe cele de bumbac şi de lână. Din paiele de in se fac fibre, din care se fabrică ţesături pentru saci, funii, hârtie de calitate înaltă. Turta rămasă după extracţia uleiului se foloseşte ca hrană pentru animale.