Murul era cunoscut romanilor antici şi grecilor. Prima dată această plantă a fost descrisă de Teofrast, care a menţionat şi proprietăţile terapeutice ale ei. În prezent, murul este răspândit în regiunile nordice ale Europei, ale Siberiei de Vest, în Asia Mică şi Mijlocie, în Caucaz, mai ales în regiunea Krasnodar.
Creşte prin păduri, printre tufişuri, în apropierea râurilor şi lacurilor, prin râpi, uneori formează tufişuri de netrecut. Există vreo 200 forme de mur. Murul a fost introdus în cultură în secolul al XIX-lea în America de Nord. Soiurile de mur comestibil au fost obţinute din 3 forme europene şi 9 americane.
Murul se cultivă ca şi zmeurul. Planta se sădeşte de-a lungul gardurilor pentru a se agăţa de ele. Solul se ară, iar sub brazdă se introduc îngrăşăminte. Îngrijirea plantelor constă din praşile, afânarea solului şi irigări, mai ales în primul an de vegetaţie. Murul nu rezistă la geruri mari (la minus 17°C îngheaţă), de aceea toamna crengile se apleacă la pământ şi se acoperă cu sol.
Începe să rodească în al doilea an de vegetaţie. Recoltarea se complică din cauza ghimpilor. Unele forme sunt foarte roditoare, încît fructele acoperă crengile şi frunzele. Fructele de mur sunt foarte fine, suculente şi repede se înăcresc. De la mur se culeg şi frunzele tinere, fără peţiolul principal, înainte şi în perioada înfloririi. Frunzele se usucă pe cale naturală, în straturi subţiri sau în cuptor. Pentru a grăbi uscarea, se întorc de mai multe ori.
Mura conţine zaharuri, o mare cantitate de celuloză, substanţe pectice, tanante şi colorante, compuşi aromatici şi fenolici (care întăresc capilarele), vitaminele complexului B, C, K, E şi PP. Gustul acru îl are de la acizii organici citric şi malic. Pentru mură este specific conţinutul variat de substanţe minerale: cupru, nichel, magneziu, molibden, crom, bariu, vanadiu, cobalt, stronţiu şi titan.
Din vremuri străvechi, murul era folosit ca sudorific, diuretic şi antihelmintic. Se credea că murul curăţă sângele şi are acţiune tonificantă şi sedativă. Proprietăţile terapeutice ale murului nu sunt uitate. Decoctul din frunze este indicat pentru tratarea unor gastrite, hemoragii stomacale şi a diareei; se mai întrebuinţează pentru spălături ale cavităţii bucale împotriva anghinei, ca expectorant în tuse, ca antiinflamator împotriva stomatitelor şi afecţiunilor gingiilor. Cu frunzele mărunţite se tratează pecinginile, eczemele, plăgile puroioase.
În cazuri de dizenterie şi diaree la adulţi, se recomandă o infuzie din frunze şi flori, iar copiilor - fructe strivite şi amestecate cu zahăr. Iar pentru tratarea hemoragiilor stomacale se recomandă decoctul din rădăcini de mur: 100 g de rădăcini măcinate se fierb în 1/2 I de apă până se evaporă jumătate, apoi se filtrează şi se adaugă tot atâta vin roşu.
Tinctura din fructe macerate în rachiu se recomandă a se bea câte 100-150 g când organismul a degerat, ca să se încălzească mai repede.
Prepararea ceaiului: frunzele proaspete se pun într-un vas să se ofilească, se lasă să se aprindă până la negru şi se usucă la soare. Ceaiul capătă un gust şi aromat specific celui chinezesc.
Prepararea sucului: sucul se prepară din fructe, din frunze tinere şi din rădăcini.
Murele se zdrobesc, se lasă zdrobite 12 ore, apoi se storc, se adaugă apă şi zahăr (la 1 I de suc - 0,6 I de apă şi 200 g de zahăr). Sucul potoleşte setea în stare de friguri, se foloseşte ca remediu profilactic pentru anemii, bronşite, anghine, faringite, dar şi ca un bun calmant, tonifiant general, mai cu seamă în stările de climax.
Cu toate că mura este mai puţin aromată şi dulce decât zmeura şi gustul ei este mai puţin delicios, aceste fructe se colectează totuşi în cantităţi mari. Ele intră în componenţa produselor dietetice pentru copii (din fructe se prepară suc, sirop, compot, gelatină, dulceaţă, gem, marmeladă, pastile). Sunt foarte delicioase şi murele uscate, iar frunzele uscate sunt bune pentru ceai.