Florile sunt solitare sau în fascicule aşezate la subsuoara frunzelor, cu petale cărnoase, albe la exterior şi roşii-violacee în interior. Fructul este o bacă ovoidă de cca 4-6 cm lungime şi 3-4 cm grosime, de culoare verde chiar şi la maturitate, cu pulpa densă, albă-crem, suculentă, gustoasă, cu aromă de ananas. În interior are 20-30 seminţe mici, însă în cultură există şi forme horticole fără seminţe. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Feijoa este originară din ţările Americii de Sud (Brazilia, Uruguai, Paraguai şi Argentina), unde se întâlneşte în pădurile tropicale. Feijoa a început să se cultive ca plantă fructiferă prin anii 1850 în Franţa, iar mai târziu au apărut plantaţii mari şi în Italia, Portugalia, Spania şi la Nordul Americii.
În anul 1900 feijoa a fost adusă în lalta şi Suhumi, iar de atunci cultura s-a răspândit şi în regiunile subtropicale ale' Georgiei, Azerbaigeanului şi Crimeei. Deşi este o plantă tropicală, ea nu necesită precipitaţii anuale mai mari de 700-900 mm şi nu suportă insolaţii şi temperaturi prea ridicate, de aceea a putut fi extinsă în California, Franţa, Algeria etc.
Feijoa se înmulţeşte prin marcotaj şi altoire şi nu necesită o tehnologie specială de cultură.
La noi poate fi cultivată numai în sere, mai mult ca plantă decorativă. Pomii încep a rodi peste 3-4 ani de la sădire. Fructele se coc în octombrie, iar uneori tocmai în decembrie. Se recoltează manual, în mod eşalonat, când sunt coapte. În condiţii obişnuite, fructele se pot păstra 15-20 de zile, iar în frigidere - 1-2 luni.
Fructele coapte conţin multe zaharuri, vitaminele C şi acizi organici (mai ales, acid malic). După conţinutul de zaharuri şi acizi feijoa se poate compara cu portocalele şi mandarinele, iar cantitatea de vitamina C întrece perele şi unele soiuri de mere. Mai conţine multe substanţe pectice, ulei volatil, în componenţa căruia intră mai mult de 90 de substanţe.
După conţinutul sărurilor hidrosolubile de iod, fructele de feijoa întrec toate plantele alimentare cunoscute, de aceea sunt recomandate pentru tratamentul şi profilaxia dereglărilor funcţionale ale glandei tiroide.
Îmbinarea uleiului volatil, aminoacizilor, pectinelor şi vitaminelor condiţionează proprietăţile antiinflamatorii şi tonifiante ale fructelor, acestea fiind folosite pentru tratarea afecţiunilor sistemului cardiovascular, a arteriosclerozei, a dereglărilor funcţiei tractului digestiv, a gastritei şi pielonefritei.
Sucul se stoarce din fructele coapte, după opărire, în timp de 1-3 minute (pentru a înlătura ceara de pe ele). El este indicat ca diuretic pentru litiaza renală şi a vezicii urinare, pentru ascită, pelagră, inflamaţii puroioase ale rinichilor şi căilor urinare, ca hemostatic şi analgezic (câte 1 -2 pahare pe zi până la mesele principale).
Se poate bea câte 2-3 linguriţe de suc şi una de miere, diluate în lapte. Unguentul pregătit din 1 parte de suc şi 4 părţi de vaselină se întrebuinţează ca remediu antiinflamator şi analgezic la durerile de reumatism, de articulaţii, la mialgii şi ca cicatrizant.
Uleiul volatil obţinut din fructe se foloseşte la boli de piele.
Fructele de feijoa sunt dietetice şi foarte folositoare. Se consumă proaspete, la gust se aseamănă cu fragul îmbinat cu ananasul. Din ele se prepară dulceţuri, marmeladă, gem, jeleu, suc, compot şi alte băuturi.
Datorită frunzelor argintii, lucitoare şi florilor de o formă şi o culoare neobişnuit de frumoase, feijoa este întrebuinţat des în scopuri decorative.