Alfred Nobel (1833-1896) a fost un savant de performanţă în domeniul chimiei experimentale (preponderent în domeniul chimiei anorganice). Experienţele sale în domeniul chimiei anorganice s-au soldat cu inventarea dinamitei şi a altor substanţe explozive. Calităţile de savant erau susţinute de talentul de businessman. Orice activitate a lui Nobel era încununată de rezultate excepţionale.

Nobel era o personalitate originală, ieşită din comun. El se evidenţia din pleiada de savanţi şi businessmeni cu care conlucra. Avea un caracter contradictoriu, o gândire pe cât de spontană, pe atât de originală, precum şi un comportament deosebit, care era tratat de cei din jur drept un comportament paradoxal.

Amicii şi partenerii săi susţineau opinia precum că Nobel nu era un capitalist de formaţiune clasică, obsedat de succesele businessului eficace, derulat la sfârşitul secolului al XIX-lea, graţie transformării ştiinţei în "forţă de producţie", fapt ce a revoluţionat activitatea economică a acelei perioade istorice.
Personalitatea umană a lui Nobel era marcată de geniul său, care cerea "intrare în lume" prin singurătate creatoare. Nobel era fericit atunci când "conversa" cu "eul personal" - ştiinţific şi filosofic - , în biroul său, înconjurat de cărţi, fişe cu calcule şi aparate ştiinţifice.

Alfred Nobel s-a născut la 21 octombrie 1833, în familia Iui Emanuel şi Carolina Nobel, descendenţi din ţărani. Ei au avut 8 copii, din care au supravieţuit doar trei: Robert, Ludovic şi Alfred, născut al patrulea la număr. Alfred se născuse un prunc slab şi pirpiriu, de aceea copilăria lui a fost însoţită de un şir de boli. În timpul copilăriei şi adolescenţei, Alfred purta o pietate deosebită faţă de mamă-sa, pietate care s-a păstrat pentru totdeauna. Iar pentru mamă, Alfred era aşijderea fiul cel mai adorat.

Tatăl lui Alfred, Emanuel Nobel, devenise bărbier şi cunoştea, într-o oarecare măsură, medicina. Era talentat şi, fiind impulsionat de necesităţile materiale ale familiei, hotărî să devină înterprinzător. După o tentativă nereuşită de a funda o întreprindere textilă, tatăl lui Alfred Nobel, în 1837, a plecat în Finlanda, iar de acolo în capitala Rusiei - Sankt-Petersburg.

Aici, el a fundat o întreprindere pentru producerea muniţiilor militare cu folosirea materialelor explozibile, precum şi a strungurilor de prelucrare a metalelor. Întrucât treburile mergeau bine, în familie a apărut o oarecare bunăstare şi, în octombrie 1842, toată familia se strămută în Rusia.

Tatăl a angajat un profesor pentru Alfred, care s-a dovedit a fi un elev cuminte şi sârguincios. Acumula cunoştinţele tot atât de uşor cum buretele absoarbe apa. Şi chiar din fragedă copilărie a manifestat un interes deosebit faţă de chimie.

Când tânărul Alfred a împlinit 17 ani (1850), el a plecat într-o călătorie îndelungată, pe parcursul căreia a vizitat Germania, Franţa şi Statele Unite ale Americii. În acest răstimp, el şi-a perfecţionat cunoştinţele la limbile germană, franceză şi engleză. În plus, la Paris a studiat mai profund chimia.

În Statele Unite ale Americii s-a întâlnit cu John Erixon, inventatorul maşinii cu aburi pentru navele militare. După 3 ani de călătorie, s-a întors la Sankt-Petersburg şi s-a angajat la întreprinderea tatălui său "Nobel şi fiii", care era profitabilă, datorită producerii în cantităţi mari a muniţiilor pentru armata Rusiei, antrenată în războiul din Crimeea (1853-1856).

Pe Alfred Nobel îl irita zgomotul urban şi tumultul gălăgios al "oraşului-furnicar". De aceea el călătorea mult, urmărind totodată să-şi satisfacă curiozitatea ştiinţifică. Alfred era un ins spartan: nu fuma, nu bea, nu juca cărţi şi condamna cazinoul. Unicul lui hobby era ştiinţa. Nobel era talentat, viguros şi orgolios. Studia "toate" ştiinţele şi "toate" limbile posibile. Născut în Suedia, el era un savant cosmopolit şi un cetăţean al lumii: cunoştea la perfecţie engleza, rusa, franceza, germana. Acestea erau limbile preferate, alături de limba suedeză.

Geniul multilateral al lui Alfred îl impulsiona să se ocupe de mai multe branşe ale ştiinţei, literaturii, culturii şi civilizaţiei umane. El îmbina impecabil activitatea ştiinţifică cu cea comercială şi activitatea industrială cu cea literară. Aripa geniului său cuprindea şi revigora orice ramură a activitătii umane - fie activitate economică sau social-utilă.

Din fragedă tinereţe, citea mult şi colecţiona cărţi, fapt ce i-a permis să-şi adune o bibliotecă enormă, dotată cu operele celor mai celebri autori, începând cu anticii şi terminând cu cei contemporani. Poate că această pasiune a tinereţii l-a şi impulsionat să se preocupe de literatură: a scris mai multe piese de teatru, romane, poezii, dintre care, cu regret, a fost publicată doar o singură operă. Nepublicarea lucrărilor l-a tăcut să renunţe la literatură şi să se consacre cu trup şi suflet chimiei experimentale.

În biblioteca lui, doritorii puteau citi operele scriitorilor francezi V. Hugo, Honore de Balzac, Guy de Maupassant, Emil Zola, Alfonce Lamartine, ale marelui scriitor rus Ivan Turghenev, ale dramaturgului norvegian Henric Ibsen etc. Un loc aparte în biblioteca lui Nobel îi revenea marelui filosof englez Herbert Spenser, acela care a introdus, în ştiinţele sociale, teoria evoluţiei naturale a lui Darwin.

Nobel era nepretenţios faţă de condiţiile de viaţă, ceea ce i-a făcut o faimă de ascet. Era taciturn şi nu-şi destăinuia niciodată gândurile proprii; nu ţinea nici măcar un jurnal intim. Vorbea puţin. În schimb era un ascultător cu totul deosebit. Chiar în timpul dineului sau cinei, în mijlocul celor mai apropiaţi prieteni, nu vorbea mult, dar îi asculta cu atenţie pe comesenii săi. De vorbea, vorba lui era delicată şi atentă, ceea ce trezea interesul şi simpatia celor prezenţi.

Dar, când era necesar, uneori, în cercul amicilor săi, era capabil de expresii aforistice. Odată, la Paris, în timpul unui dineu amical, Nobel a lansat un gând destul de ingenios: "Toţi francezii se delectează cu propria conştiinţă precum că capacităţile mintale sunt cu preponderenţă o proprietate pur franceză."

Era un om de statură mijlocie, robust. Avea cap mare, inteligent, ochi negri şi păr întunecat. Purta o barbă neagră, aşa cum se obişnuia pe acele timpuri.

Deşi era cam bolnăvicios, avea un intelect de o enormă luciditate şi nobleţe. Nobel era capabil să lucreze mult şi intens în biroul său, care-i servea şi ca laborator chimic. Din motive de sănătate, pleca deseori la băi. Cele mai preferate erau băile din Austria şi din Cehia de astăzi. În anul 1876, aflându-se la băile renumite din Baden-Baden, nu departe de Viena, Alfred Nobel, la 43 de ani împliniţi, a întâlnit-o pe Sofie Hesse.

În vârstă de numai 20 de ani. Nobel s-a îndrăgostit dintr-o singură "aruncătură de ochi" de tânăra şi captivanta vânzătoare de flori. A luat-o cu sine la Paris şi a făcut-o "madam Nobel". Însă, în anul 1891, Sofie dispare din viaţa lui Nobel.

Faptul acesta nu l-a descurajat. El continua să lucreze mult şi productiv ca întotdeauna: se reţinea multă vreme în laboratorul de chimie, dirija activitatea directorilor companiilor amplasate în Europa de Vest şi chiar în Rusia - la Baku, companii fondate preponderent pe capitalul lui Nobel.

Nobel participa la elaborarea şi luarea deciziilor de către sfatul directorilor acestor companii. Se interesa de procesul de producţie, de finanţarea şi comercializarea produselor finite. Când era necesar, se aprofunda chiar şi în calculele economice şi în evidenţa contabilă a companiilor, al cărui fondator era.

Nobel era nu numai un mare savant şi businessman, dar şi un mare filantrop. El îi ajuta cu sinceritate pe acei care necesitau o susţinere financiară. Când un asistent de-al lui a declarat că se căsătoreşte, Nobel i-a dublat salariul. Iar când bucătăreasa lui - o tânără franţuzoaică - s-a căsătorit, Nobel i-a dăruit 40 de mii de franci - o sumă considerabilă pe atunci. Sistematic sponsoriza o biserică suedeză, situată în Paris, unde în calitate de pastor activa Natan Sederblum, devenit mai târziu arhiepiscop al Bisericii luterane din Suedia, iar mai apoi- în anul 1930 - chiar şi laureat al Premiului Nobel pentru pace.

Nobel era o fire democrată şi tolerantă faţă de multe curente politice, chiar şi faţă de mişcarea socialistă, din care motiv a fost etichetat cu epitetele "liberal" şi "socialist". Dincolo de aceste epitete însă se ascundea o fire de savant-conservator în domeniul economiei, iar în domeniul politic Nobel se opunea adoptării legii electorale cu privire la dreptul femeilor la vot.

La începutul anului 1876, Nobel şi-a ales-o pe Berta Ghinschi în calitate de secretară. Berta era o femeie frumoasă de numai 33 de ani şi poseda la perfecţie mai multe limbi străine. Traducea repede şi corect. Aceasta l-a impresionat mult pe Nobel. Ei au întreţinut relaţii bune până la moartea lui Nobel, survenită la 10 decembrie 1897. Berta însă a devenit mai târziu o activistă militantă pentru pace.

Berta fon Zutner (după numele de familie al bărbatului său), graţie meritelor în lupta pentru pace şi în calitate de colaboratoare a lui Nobel, s-a învrednicit de titlul Laureat al Premiului Nobel pentru pace, decernat în anul 1905. Aceasta a fost o realizare a visului permanent al lui Nobel, referitor la menţinerea păcii în întreaga lume.

Cu trei ani înainte de moarte, în 1893, Nobel a spus următoarele: "Din partea mea aş dori ca toate tunurile lumii să fie aruncate la lada cu gunoi, deoarece războiul este cel mai oribil fenomen din toate fenomenele oribile şi cea mai gravă crimă". Pentru a curma poftele celor intenţionaţi de a dezlănţui un nou război, Nobel s-a exprimat cert: "Chiar aş dori să inventez o substanţă sau o maşină cu o forţă distrugătoare atât de mare, încît orice război să devină imposibil".

După războiul din Crimeea, compania lui Nobel s-a restructurat şi producea nave fluviale, destinate pentru Volga şi Marea Caspică. Întrucât erau puţine comenzi, compania a fost afectată de o criză financiară, de aceea Emanuel Nobel, în anul 1858, hotărî să se întoarcă cu familia la Stockholm, lăsându-şi fiii Robert şi Ludovic să lichideze întreprinderea.

Sosind la Stockholm, Alfred Nobel şi-a consacrat timpul chimici experimentale, obţinând trei patente pentru invenţii. Esenţa invenţiilor consta în faptul că praful negru de puşcă poate fi înlocuit cu un alt material explozibil mult mai eficace - nitroglicerina. Dar, întrucât nitroglicerina în stare solidă e foarte inflamabilă şi deci explozibilă, Nobel a inventat un detonator special pentru mine, care puteau fi încărcate cu nitroglicerină lichidă.

Dar şi această metodă era însoţită de riscul exploziei nesancţionate. De aceea Emanuel (tatăl) şi Alfred au hotărât să continue experimentele în scopul desăvârşirii substanţei explozibile. Însă, în timpul unei experienţe, a avut loc o explozie, care a făcut praf şi pulbere din laboratorul chimic, ucigând 8 oameni, printre care şi pe fratele mai mic al lui Alfred Nobel - Emil, în vârstă de numai 21 de ani. Din cauza stresului psihic, tatăl lui Alfred a fost lovit de paralizie şi, în anul 1872, a decedat.

Tragedia din laboratorul de la Stockholm nu l-a descurajat pe Alfred Nobel. În octombrie 1864, el a încheiat un contract cu Direcţia căilor ferate a Suediei cu privire la utilizarea nitroglicerinei, în calitate de substanţă explozibilă eficace, pentru construcţia căilor ferate, a tunelurilor şi canalelor. În aceste scopuri, Nobel a creat şi o nouă companie: "Nitroglicerin ltd...".

Cumpărători au devenit şi alte ţări: Statele Unite ale Americii, Germania, Franţa şi altele. S.U.A. au utilizat o cantitate mare de nitroglicerină în timpul construcţiei căii ferate prin munţii Sierra-Nevada spre Oceanul Pacific. În anul 1865, Alfred Nobel a întemeiat o nouă companie la Hamburg (Germania), cu denumirea "Alfred Nobel şi K...".

Totuşi, producerea dinamitei din nitroglicerină era încă o îndeletnicire periculoasă. Aveau loc explozii spontane, soldate cu pierderi de vieţi umane. Alfred Nobel hotărî să găsească o substanţă absorbantă pentru nitroglicerină, care ar neutraliza inflamabilitatea acesteia şi ar micşora riscul accidentelor.

Astfel, după mai multe experimente, Nobel a găsit un mineral - diatomitul, absorbant bun şi substanţă inertă. Absorbind nitroglicerina, el putea fi utilizat în stare solidă sub formă de "beţişoare", care se introduceau în găurile perforate ale rocii, ce urma să fie sfărâmată în scopul construcţiei tunelurilor, căilor ferate, canalelor etc. În anul 1867, Nobel a obţinut patent pentru noua substanţă explozibilă - dinamita sau "praful explozibil nepericulos" al lui Alfred Nobel.

Dinamita şi-a început marşul triumfal în domeniul paşnic - construcţia tunelurilor în munţi. Ea a fost utilizată la construcţia marelui tunel din munţii Alpi, pe traseul căii ferate Saint-Gautarg, care a unit Italia cu Elveţia; a curăţat portul New York de rocile de granit; a adâncit albia Dunării în zona Porţilor de Fier, făcând-o navigabilă; a fost utilizată la construcţia canalului impetuos din Corinf (Grecia).

Dinamita a fost utilizată şi la perforarea sondelor de petrol din Baku. Graţie dinamitei, întreprinderea din Baku a fraţilor lui Nobel - Robert şi Ludovic - a devenit atât de bogată, încît ei au fost supranumiţi "Rockfellerii ruşi". Cu toate că invenţia dinamitei şi a altor substanţe explozive erau patentate, Nobel se lupta cu piraţii-businessmeni, care îi furau permanent ideile ştiinţifice şi aplicative.

Folosirea pe larg a dinamitei la construcţia obiectivelor imense - canale, tuneluri, poduri, căi ferate, perforarea sondelor de petrol - a sporit cererea la noua substanţă în cantităţi enorme. De aceea Nobel creează o reţea de întreprinderi în Europa şi America, unde a şi extins producerea dinamitei. Generalii nu au putut rezista seducţiei de a utiliza dinamita în scopuri militare. Şi dinamita e folosită, pentru prima dată în istoric, în scopuri destructive, în timpul războiului franco-prusac din anii 1870-1871. Faptul acesta l-a întristat pe Nobel. Dar viaţa este viaţă, şi Nobel nu putea merge contra ei. În plus la dinamită, în anul 1891. Nobel a creat şi praful alb fără fum, numit balbistit.

În Nobel convieţuiau doi oameni - un savant pacifist şi un om pragmatic, fiu al timpului în care a trăit - întreprinzător capitalist, a cărui deziderat era extinderea întreprinderilor sale producătoare de dinamită şi de praf fară fum. Acest ins pragmatic l-a impulsionat pe Nobel să vîndă Guvernului Italiei patentul invenţiei prafului fără fum, ceea ce l-a pus în situaţia de "persona non grata" pentru Franţa.

Expulzat din Franţa în anul 1871, Nobel se stabileşte în orăşelul-sanatoriu Sant- Remo, de pe coasta de Apus a Italiei. La Paris însă a rămas o părticică din inima sa: acolo au fost înmormântaţi fratele mai mare Ludovic (1888) şi iubita mamă (1889). La Sant-Remo, Nobel era singur-cuc: nici soţie, nici copii, nici rude. Numai servitori localnici, atât.

Fire creativă şi neastâmpărată, Nobel nu putea sta locului. Deşi îi plăcea clima oraşului Sant-Remo, în 1894, el a plecat în Suedia, unde a procurat o uzină metalurgică în oraşul Vermland. Aici a întemeiat un nou laborator de chimie. Ultimii doi ani de viaţă a locuit în Vermland. În primăvara anului 1896, moare Robert, unicul frate în viaţă. Munca istovitoare, cercetările ştiinţifice, regretele după iudele dispărute, lupta cu piraţii-businessmeni i-au măcinat sănătatea.

Avea dureri de inimă. Doctorii i-au recomandat odihnă la Sant-Remo. Dar Nobel simte că viaţa îi e pe sfârşite. Se grăbea să aranjeze toate treburile sale. Cu un an mai înainte, la 27 noiembrie 1895, la Paris, şi-a scris testamentul. În anul 1896, Nobel a făcut o precizare la acest testament, dar un text special autentificat de notariat nu există.

Martorii oculari spuneau că Nobel de multe ori lua vorba despre dăruirea avuţiei sale Guvernului Suediei, dar cu condiţia ca acesta să utilizeze sursele băneşti în scopuri nobile: să-i premieze pe cei mai buni savanţi ai lumii pentru invenţiile lor în domeniile chimiei, fizicii, fiziologiei, literaturii şi pentru pace. Premiul pentru pace reiese din natura democrată şi pacifistă a lui Nobel, care condamna violenţa şi războiul.

Nu cu mult înainte de plecarea sa în lumea celor drepţi (10 decembrie 1896), Nobel i-a mărturisit unui amic englez, cum că el "are speranţe serioase de a vedea crescând lăstarii trandafirului roşu al păcii în această lume sfâşiată de contradicţii". Iată pe scurt o mică relatare despre Nobel - omul şi savantul, al cărui nume este "purtat din gură în gură", graţie Premiului Nobel, decernat celor mai dotaţi savanţi ai lumii.