Economistul american George Stigler (1911-1991) s-a născut în anul 1911 în oraşul Renton, statul Washington, într-o familie de emigranţi din Germania şi Austro-Ungaria. După terminarea învăţământului mediu, George Stigler s-a înscris la Universitatea din Washington, pe care a absolvit-o în anul 1931. Evidenţiindu-se prin sârguinţa şi cunoştinţele fundamentale, pe care le-a căpătat în anii de studii, Stigler a fost solicitat de mai multe Universităţi din S.U.A., printre care şi Universitatea din Chicago, să ţină prelegeri în domeniul teoriei economice.

Activând în calitate de profesor de economie, Stigler s-a impus, prin erudiţia profundă, în toate domeniile ştiinţei, prin spirit novator şi ingeniozitate nativă. Spre deosebire de alţi laureaţi ai Premiului Nobel în domeniul economiei, care elogiau matematica în detrimentul logicii.

Stigler a demonstrat realmente că fenomenele şi procesele economice complexe pot fi tratate, înţelese şi explicate nu numai cu ajutorul instrumentelor matematice, ci şi prin intermediul experienţei şi bunului simţ.

Un exemplu concret de aplicare a acestei metodologii a fost elaborarea de către Stigler, în anul 1945, fără ajutorul metodei programării lineare şi a altor modele matematice, a "celei mai ieftine liste de produse alimentare", care conţin toate substanţele nutritive, necesare organismului uman. Această "invenţie" a lui Stigler a devenit mai târziu fundamentul estimării, de către alţi economişti, a aşa-numitului "coş de consum", metodă care este valabilă şi astăzi, fiind folosită la pronosticarea mai precisă a cifrelor-reper pentru programele economice ale guvernelor din diferite ţări ale lumii.

Fondul de idei ale operei economice a lui George Stigler se rezumă la concurenţa perfectă (pură), liberă şi nestingherită nici chiar de măsurile reglatoare-dirijiste ale statului. Studiile sale ştiinţifice şi le începe cu cercetarea "anatomico-morfologică" a structurilor industriale, prin intermediul structurilor organizaţionale ale firmei. Apoi studiază funcţionarea pieţelor în strânsă corelaţie cu activitatea firmelor, ca mai apoi să analizeze profund şi la rece cauzele şi consecinţele reglementărilor statale ale economiei empirice.

Începând cu anii '50, Stigler elaborează de sine stătător şi în mod original teoria organizaţiei industriale, prin prisma studierii structurale a acesteia, cu toată gama de elemente, cum ar fi "principiul supravieţuirii" şi "scara eficacităţii minime" a firmelor de mică anvergură. El analizează comportamentul firmelor în ramurile concurenţiale şi monopoliste ale industriei şi mărimea întreprinderilor, în raport cu mărimea altor întreprinderi din alte ramuri ale industriei. Stigler păşeşte foarte atent pe "câmpul minat" al analizei economice, ca să nu "calce" ocazional pe vreo "mină" incompatibilă cu firmele şi ramurile economice, pe care le studiază. El respectă strict "principiul comparativ" şi "principiul analogiei" în procesul de analiză ştiinţifico-economică.

Modalitatea sau, cum se mai spune tradiţional, metodologia de examinare a faptelor, proceselor şi fenomenelor economice a lui Stigler ţine de corectitudinea informaţiei statistice a unităţilor (firmelor) economiei reale. El nu recurge la construcţia modelelor abstracte matematizate, ci analizează realitatea economică în "graiul" cifrelor reale statistice. Şi acesta e un merit aparte al lui Stigler, merit care-l evidenţiază din eşalonul de economişti-matematicieni, laureaţi ai Premiului Nobel, plasându-l pe un loc aparte, mai aproape de un alt geniu economic eterodox (care nu a aderat nici la o şcoală economică şi, cu regret, nu este deţinătorul Premiului Nobel (în economie) - economistul american, marele erudit John Kenneth Galbraith.

În lucrările sale "Diviziunea muncii este limitată de volumul pieţei" (1951) şi "Economisirea la scară de producţie" (1958), el determină condiţiile de supravieţuire a firmei mici (de mică anvergură). Prin aceasta, Stigler a demonstrat supravieţuirea formelor mici structural-organizatorice în ramurile concurenţiale ale industriei, prin intermediul "scării eficacităţii minime", capabilă să asigure supravieţuirea firmei mici, limitată de următoarele hotare minime, cum ar fi: volumul (numărul) unităţilor producţiei finite sau numărul de salariaţi. În concepţia lui Stigler, aceşti indici economici trebuie să garanteze supravieţuirea firmei nu numai în condiţii optime, dar şi în condiţii deosebite, după schimbările esenţiale pe piaţa de desfacere şi retehnologizarea firmei, în concordanţă cu aceste schimbări.

De exemplu, implementarea tehnologiilor noi contribuie la avansarea rentabilităţii întreprinderilor mari şi astfel ridică plafonul "eficacităţii minime". Şi, fapt cu totul paradoxal, uneori, schimbările din conjunctura economiei de piaţă pot duce în mod direct la un fenomen contradictoriu - la ruinarea întreprinderilor mari şi la supravieţuirea firmelor mici. Aceste concluzii economico-analitice ale lui Stigler au intrat în economia aplicată şi în activitatea firmelor şi corporaţiilor S.U.A. cu denumirea de "principiul supravieţuirii" al lui G. Stigler.

Spiritul novator al lui Stigler s-a manifestat prin crearea unui model original de cercetare şi studiere a izvoarelor informaţionale în domeniul economiei.

În anul 1961, Stigler a publicat un articol cu titlul "Economia informaţiei" în "Revista economiei politice", articol în care a demonstrat că lipsa de informaţie sau o informaţie incompletă şi nedeterminată nu este pentru firmă ceva normal, ci o situaţie mult prea nefavorabilă pe piaţa concurenţială. Şi Stigler nu rămâne neutru faţă de această situaţie. El insistă ca ea să fie corectată în mod urgent, pe calea procurării informaţiei complete şi utile, chiar şi cu cheltuieli excesive, dacă aşa cere situaţia creată.

Stigler povăţuia întreprinzătorii să fie atenţi la informaţiile din orice ramură - fie că ea se referă la comportamentul consumatorului, la jocul preţurilor sau de publicitate, fie că vizează situaţia ocupării forţei de muncă sau crearea unor rezerve de bunuri materiale - materie primă sau produs finit, bun de consum.

Prin editarea, în anul 1964, a monografiei sale de mare valoare cu titlul "Teoria oligopolului", Stigler a iniţiat elaborarea teoriei instituţionalismului industrial, studiat prin prisma structurii organizaţionale a industriei. În această lucrare, Stigler a demonstrat convingător că încheierea unor acorduri clandestine între marile corporaţii monopoliste, în condiţiile unei pieţe libere, uneori poate duce la un eşec real al acestor monopoluri, adică al oligopolului. El a argumentat punctul său de vedere cu exemplul Organizaţiei ţărilor exportatoare de petrol, cu centrul în Orientul Apropiat.

Faptul constă în următoarele. Ţările vizate, în anii '80, dorind să ocupe o poziţie mai favorabilă din punct de vedere economic faţă de ţările dezvoltate, au recurs la un pas imprevizibil: au majorat esenţial preţul la produsele petroliere. La început, aceste ţări au avut de câştigat, obţinând, "acasă la ele", nişte venituri exagerate în mediul unor grupuri de populaţie. Această perioadă de înflorire economică, bazată numai pe preţuri excesive la petrol, a primit denumirea de "vâlva petrolieră" şi câştigătorilor li se părea că venitul nu se va epuiza niciodată. Dar "speranţele roze" ale acestor ţări nu au durat mult, deoarece preţurile excesive au redus cu mult cererea la petrol şi veniturile aşteptate s-au transformat spontan în pierderi neaşteptate, creându-le, acestor ţări, mari dificultăţi economice, din mrejele cărora nu pot ieşi nici până acum.

Stigler, în colaborare cu economistul american G. Chindall, a publicat, în anul 1968, o altă lucrare, intitulată "Comportamentul preţurilor industriale", în care a demonstrat elocvent că aşa-numita teorie a preţurilor fixe nu este decât o ficţie, deoarece, în realitate, preţurile sunt atât de flexibile şi instabile, încît aproape toate acordurile economice de vânzare-cumpărare se încheie în baza preţurilor de piaţă. Practica a confirmat cu prisosinţă această observaţie certă a lui Stigler.

În altă carte, editată în acelaşi an 1968, cu titlul "Organizarea industriei", Stigler se reîntoarce la conceptul lui A. Smith privind "concurenţa perfectă" (pură, liberă, nestingherită de monopoluri şi restricţii statale).

Stigler a demascat, ca fiind falsă, renumita argumentare a "partizanilor" reglării relaţiilor socioeconomice de către stat, care constă în axioma că reglarea statală a economiei se face în numele intereselor întregii societăţi. "Reglarea statală, avea să menţioneze Stigler, se face nu în favoarea tuturor cetăţenilor ţării, ci doar în favoarea şi în numele protecţiei unui anumit grup de întreprinderi industriale, în detrimentul şi defavoarea unui alt grup de întreprinderi mici sau mari. Aceasta e realitatea reglării economice statale".

Până acum, nici un economist nu a combătut argumentat acest concept stiglerian. În modelul său economic ideal, Stigler demonstrează că un mare număr de firme, ce activează independent una de alta, cu toate că efectuează un număr nu prea mare de operaţii tranzacţionale pe piaţă, posedă, totuşi, o informaţie amplă privind numărul de cumpărări-vânzări, deşi nu au intenţii să participe la lupta concurenţială. Faptul acesta asigură stabilirea unui preţ de piaţă, dar exercită o influenţă neesenţială asupra procesului de formare a preţurilor de piaţă reale.

În ultimele sale două lucrări, devenite destul de populare şi deci solicitate - "Cetăţenii şi statul: schiţe privind reglarea economică" (1975) şi "Senzaţiile plăcute şi dureroase ale capitalismului modern" (1982) -, Stigler pledează pentru diminuarea sau chiar refuzul total la reglarea economică statală. El a acceptat cu anumite rezerve intervenţionismul statal, promovat de doi preşedinţi ai S.U.A. - G.Karter şi R. Reagan, dar a rămas pe poziţiile sale ştiinţifice independente, refuzând să fie membru al vreunei echipe prezidenţiale.

Întrebat fiind despre atitudinea lui faţă de rolul economic al statului, el a răspuns că nu a aderat la "şcoala reaganomicii", dar dintotdeauna s-a străduit să reducă la minim presiunea guvernamentală asupra activităţii economice.

Opera economică a lui George Stigler a fost apreciată la justa sa valoare de către Fondul Nobel şi Comitetul pentru Premiul Nobel, prin decernarea prestigiosului Premiu Nobel în economie, pentru studierea structurilor industriale, a funcţionării pieţelor, a cauzelor şi urmărilor reglementărilor sociale. Cercetările economice ale lui Stigler au intrat în patrimoniul teoriei economice mondiale şi au devenit parte integrantă a economiei empirice şi sunt studiate în toate universităţile lumii.

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment