Ludovic al XIV-lea (nascut la 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye - decedat la 1 septembrie 1715, Versailles) a fost rege al Frantei si al Navarei.

A condus Franta vreme de 72 de ani - cea mai lunga domnie din istoria europeana. Era doar un copil de aproape cinci ani in momentul in care s-a suit pe tron in 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 pana la moartea sa.

Parintii sai erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul si nedelicatul Ludovic al XIII-lea de Bourbon, si frumoasa, cocheta, meticuloasa si bine crescuta Ana de Austria, din linia spaniola a Casei de Habsburg. Dupa douazeci si trei de ani de casatorie infertila a parintilor sai, micul Ludovic vine pe lume la 5 septembrie 1638.

Nasterea sa a fost considerata, de aceea, un adevarat miracol, drept pentru care el a primit si numele de botez Dieudonne ("darul lui Dumnezeu" in traducere), iar Franta, in semn de recunostinta, a fost inchinata de tatal sau, regele Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care facuse posibil miracolul.

Dupa moartea lui Ludovic al XIII-lea, cand mostenitorul sau avea nici cinci ani, copilul e crescut intr-o familie mai putin obisnuita, caci Ana de Austria, acum regenta, se spune ca traia cu primul ei ministru, cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent si lipsit de scrupule.

Impreuna au supravegheat educatia regelui-copil si nu este lipsit de semnificatie faptul ca Mazarin i-a devenit nas. Intre 1648 si 1653, Franta a fost sfasiata de un sir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde inseamna prastie, "arma" pustanilor parizieni).

Ludovic al XIV-lea a fost profund influentat de Fronde, neabandonandu-si credinta ca ordinea si autoritatea reprezinta antidotul haosului. Ludovic a invatat de la cardinal sa creada ca monarhia a fost randuita de catre Dumnezeu, sa se identifice cu Franta, sa munceasca din greu si sa-si ia sarcina in serios.

El a invatat totodata sa se prefaca, insusindu-si cinismul si dispretul fata de motivatia umana caracteristice lui Mazarin.

Educatia formala a lui Ludovic nu a fost neglijata, cu toate ca era marginita, asa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educatiei aristocratice: ceva istorie antica, dar putina istorie moderna, o spoiala de geografie si matematica, o cunoastere temeinica a limbii spaniole si a celei italiene; a invatat sa vorbeasca si sa scrie excelent in limba franceza.

A fost invatat sa calareasca, sa traga cu armele de foc si sa danseze, lucruri pe care le facea bine din instinct. De la mama sa a mostenit indubitabila sa pietate catolica si ura fata de erezie, cu toate ca, la fel ca si ea, nu poseda o cunoastere profunda a problemelor teologice.

Statura lui Ludovic - avea doar 1,62 m - trebuia sa fie sporita prin tocuri inalte si parea mai inalt purtand peruci luxuriante. Totusi, statura scunda a lui Ludovic era in orice caz compensata de demnitatea si siguranta sa innascute.

In plus, el poseda mult farmec si era foarte afabil. Era inteligent, pricepea repede si poseda o buna memorie a chipurilor si a faptelor. Poseda un autocontrol remarcabil, socotind ca era sub demnitatea sa sa se infurie sau sa exulte. Isi scotea intotdeauna palaria in fata femeilor, chiar si a celei mai umile cameriste.

Daca Ludovic al XIV-lea a facut sa sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a impacat niciodata cu infidelitatea sotului ei. Ludovic a fost obligat sa se casatoreasca cu o sotie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a casatorit in 1660 era proasta, urata si stangace. Reactia lui a fost aceea de a-si gasi compensatii in alta parte.

Asemenea bunicului sau, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual si s-a bucurat de favorurile mai multor amante, avand numerosi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute in mod deschis, succesiv, in calitate de amante principale: blajina si nestiutoarea Louise de la Valliere, inteligenta si intriganta Francoise-Athenais de Montespan si autoritara, dar rezervata Francoise de Maintenon. Fiecare amanta a fost mai varstnica decat predecesoarea sa si a intrat in gratiile regelui in timp ce facea parte din anturajul predecesoarei.

Dupa moartea Mariei Tereza in 1683, Ludovic s-a casatorit cu doamna de Maintenon si sub influenta ei dura n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate ca Ludovic isi rasplatea material amantele, relatiile sale cu femeile arata ca era cat se poate de egoist. Este tipic comportamentul sau din 1667, cand si-a obligat doamnele sa mearga cu el in campania din Flandra. In caleasca regala calatoreau regele, regina, Louise de la Valliere, care era pe punctul de a-l parasi pe rege, si doamna de Montespan, care era pe cale sa intre in viata intima a regelui.

Spre deosebire de regii contemporani, de exemplu cei din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-si alege politica si ministrii fara a privi peste umar la parlament.Putea lua hotarari rapid. Nu era obligat nici sa-si justifice actiunile, nici sa asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabila.

La 10 martie 1661, a doua zi dupa moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care condusesera Franta sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, stralucitul si periculos de ambitiosul superintendent al finantelor, Seguier cancelarul, Brienne si Lionne, care se ocupasera impreuna de politica externa.

Regele, in varsta de 22 de ani, i-a privit cu raceala pe acesti politicieni maturi, experimentati si capabili, care il evaluau la randul lor pe tanarul lor stapan, intrebandu-se pe care dintre ei il va alege spre a-i urma cardinalului in functia de prim-ministru. Atunci regele facu sa explodeze bomba, spunand ca a venit vremea sa guverneze el insusi; “va dau porunca sa nu semnati nimic, nici macar un pasaport, fara ordinul meu; sa-mi dati raportul mie personal in fiecare zi si sa nu favorizati pe nimeni”.

Mai marele adunarii clericilor l-a intrebat pe rege cui ii va da el raportul in viitor: “Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. In urmatorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul sau prim-ministru. Luand regatul in ansamblu, putem identifica trei zone deosebite in care domnia lui Ludovic al XIV-lea a devenit absoluta.

Imediat Ludovic a diminuat influenta profesiei de magistrat in favoarea administratorilor regali. Colbert, controlorul-general a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672), si codul comercial (1673).

Dupa moartea lui Colbert, codul negrilor (1672) a clarificat drepturile sclavilor in coloniile franceze. Parlamentul din Paris era desigur consultat, dar Ludovic era totodata sfatuit de catre un consiliu de justitie format in 1665, dominat de catre Colbert.

Dupa o cuvenita deliberare, Ludovic juca propriul sau rol de legiuitor al regatului. In 1665 parlamentele au fost numite curti "superioare" in loc de "suverane".

Foarte importanta pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea si-a dominat armatele prin profesionalism. El a castigat respectul soldatilor sai, de la gradele cele mai mari pana la cele mai mici, demonstrandu-si propria abilitate ca soldat.

Deseori si-a condus singur trupele in lupta, de exemplu in timpul razboiului cu olandezii, in care s-a dovedit un strateg capabil. A castigat recunostinta soldatilor sai ca organizator si administrator, intemeind spitalul de la Hotel des Invalides din Paris pentru soldatii mutilati si pensionati. Il preocupa intr-o foarte mare masura bunastarea trupelor sale.

Era interesat in mod real de problemele militare, era in mod invariabil bine informat si receptiv. Razboiul ii facea placere, era curajos si s-a adaptat rapid la viata de campanie. Era fericit printre soldatii sai, iar acestia ii raspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se imbunatatea atunci cand era condusa de Ludovic personal.

Totusi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea in dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiteri. Nu numai comandantii cu grade inalte erau alesi de catre rege; Ludovic isi arogase dreptul de-a numi orice ofiter pana la rangul de colonel. Era o armata regala; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.

Timp de veacuri, aristocratia administrase atat provinciile, cat si orasele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic sub influenta lui Colbert a intervenit in guvernarea locala. Acest lucru a avut o motivatie: aceea de a strange mai multi bani din impozite. Nimic nu ilustreaza mai bine eficienta in crestere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decat uluitoarele sume de bani stranse din impozitari, mai ales catre sfarsitul domniei.

Succesorii lui Colbert, folosind si dezvoltand tehnicile sale, au fost capabili sa finanteze razboaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 pana in 1713. Nu numai ca venitul a crescut considerabil, peste nivelurile inalte realizate deja pe vremea lui Richelieu si Mazarin, dar regularitatea si relativa usurinta cu care erau stranse aceste sume imense sunt extrem de semnificative si reflecta puterea absolutismului regal.

Era un lucru acceptat faptul ca regii isi mosteneau tronurile prin drept divin –adica ei nu stapaneau prin consensul supusilor sai, ci erau alesi de catre Dumnezeu. Ludovic era mandru de obiceiul de a-l denumi pe regele Frantei "fiul cel mai varstnic al Bisericii" si "regele preacrestin".

El tinea, de asemenea, la titlul care ii fusese dat la nastere –le dieu-donne (darul lui Dumnezeu). Nascut din parinti aflati la o varsta destul de inaintata, Ludovic era copilul-minune, trimis sa salveze Franta de la dezbinare spirituala si nu ezita sa intervina personal si decisiv in treburile religioase.

Politica externa a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat intotdeauna o problema discutabila. Criticii sai l-au comparat cu Hitler: avea aceleasi ambitii nemasurate, aceeasi disponibilitate de a risca declansarea unui razboi, aceeasi indiferenta fata de suferinta umana. Aparatorii sai sustin ca politica externa a lui Ludovic era conceputa in adevaratul interes al Frantei.

Batranetea sa a fost sacaita de reumatism, indigestie si guta. Trei Delfini au murit datorita lui Fagon –doctorul regal- in 11 luni, iar faptul ca spre a-si acoperi propria incompetenta, Fagon incurajase zvonul ca ei fusesera otraviti de catre Orleans, nepotul regelui, nu sporeste respectul fata de el. Ludovic a fost impietrit de durere atunci cand sotia nepotului sau, ducesa de Burgundia, a cazut si ea victima pojarului combinat cu leacurile lui Fagon.

Marie-Adelaide fusese favorita regelui si a batranei sale sotii. Ea era afectuoasa, vioaie si usor obraznica; aducea viata si rasete in existenta asezata a batranilor, iar acestia o adorau. In vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simti bine.

Isi pierduse pofta de mancare si nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzator din moment ce Fagon insistase ca regele sa se inveleasca cu o plapuma din puf pentru a transpira. In august, pe rege a inceput sa-l doara piciorul si i-au aparut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatica, cu toate ca toata lumea stia ca e vorba de cangrena.

In cele din urma, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele si-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost infioratoare si prelungita. Sfarsitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvantat pe baietelul care urma sa-i succeada, sfatuindu-l sa nu imite exagerata sa pasiune pentru constructii si razboaie.