Alexander Fleming (1881-1955), descoperitorul penicilinei, s-a născut în 1881, în Darvel, Ayrshire, în Scoţia. După ce a absolvit şcoala medicală a spitalului St. Mary din Londra, Fleming s-a dedicat cercetării imunologice.

Mai târziu, ca doctor militar în perioada primului război mondial, a studiat infecţiile rănilor şi a remarcat că multe antiseptice afectau celulele corpului într-o măsură mai mare decât microbii înşişi. A înţeles că era nevoie de o substanţă capabilă să atace bacteriile, care să fie însă inofensivă pentru celulele umane.

După război, Fleming s-a întors la spitalul St. Mary. În 1922, în timp ce făcea nişte cercetări, a descoperit o substanţă pe care a numit-o lizozimă. Această componentă a mucusului şi a lacrimilor, produsă de corpul omenesc, nu era dăunătoare celulelor umane. Distrugea anumiţi microbi, dar din nefericire nu pe cei foarte agresivi. Descoperirea, deşi interesantă, nu prezenta o importanţă majoră.

Fleming a făcut marea descoperire în 1928. Una din culturile de stafilococi din laboratorul său a fost expusă la aer, apoi contaminată cu un mucegai.

Fleming a observat că regiunea culturii din jurul mucegaiului fusese dizolvată. A tras concluzia concretă că mucegaiul producea o substanţă toxică pentru bacteriile de stafilococ. Curând a fost în măsură să demonstreze că aceeaşi substanţă inhiba creşterea multor alte tipuri de bacterii dăunătoare. Substanţa - pe care a numit-o „penicilină" după mucegaiul (penicillium notatum) care o producea - nu era toxică nici pentru oameni, nici pentru animale.

Rezultatele lui Fleming au fost publicate în 1929, dar la început nu au stârnit prea mult interes. Fleming era de părere că penicilina ar putea avea o utilitate medicală importantă. Totuşi, el nu a fost capabil să obţină o metodă de purificare a penicilinei, iar acest medicament miraculos a rămas nefolosit timp de peste zece ani.

În cele din urmă, spre sfârşitul anilor treizeci, doi cercetători medicali britanici, Howard Walter Florey şi Ernst Boris Chain, au descoperit articolul lui Fleming. Ei au repetat experienţa şi i-au verificat rezultatele.

Apoi au purificat penicilina şi au testat substanţa pe animale de laborator. In 1941, ei au testat penicilina pe oameni bolnavi. Experimentele lor au demonstrat că noul medicament era uluitor de puternic.

Cu încurajarea guvernelor american şi britanic, companiile farmaceutice au dezvoltat rapid metode de producere a penicilinei în cantităţi mari. La început, aceasta era destinată exclusiv răniţilor de război, dar din 1944 a fost disponibilă şi pentru tratamentul civililor din Marea Britanie şi America. După terminarea războiului, în 1945, penicilina a început să fie folosită de toată lumea.

Descoperirea penicilinei a stimulat căutarea altor antibiotice, iar aceste cercetări au dus la descoperirea multor „medicamente-minune". Cu toate acestea, penicilina rămâne antibioticul cel mai frecvent folosit.

Una din cauzele supremaţiei neîntrerupte a penicilinei este eficienţa ei împotriva unei game largi de microorganisme dăunătoare. Medicamentul e util în tratamentul sifilisului, al gonoreii, al scarlatinei şi difteriei, ca şi al unor forme de artrită, bronşită, meningită, septicemie, furunculi, infecţii osoase, pneumonie, cangrenă şi alte boli.

Un alt avantaj al penicilinei rezidă în gama largă a dozelor în care poate fi folosită în deplină siguranţă. Doze de 50000 de unităţi de penicilină sunt eficiente împotriva unor infecţii; dar s-au făcut injecţii de 100 de milioane de unităţi pe zi, fără efecte negative. Deşi există un mic procentaj de oameni alergici la penicilină, puţini sunt cei care pun la îndoială importanţa descoperirii lui Fleming. Desigur, Florey şi Chain au avut o mare contribuţie, dar meritul principal i se cuvine lui Fleming, care a făcut descoperirea esenţială. Dacă el n-ar fi existat, poate că ar fi trecut mulţi ani înainte ca penicilina să devină accesibilă oamenilor. O dată publicate rezultatele lui, era inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să apară şi tehnicile avansate de producere şi purificare.

Fleming a avut o căsnicie fericită din care a rezultat un copil. În 1945, a fost răsplătit cu Premiul Nobel pe care l-a împărţit cu Florey şi Chain. S-a stins din viaţă în 1955.