Marele savant francez Antoine Laurent Lavoisier (1743-1794) a fost cea mai importantă personalitate care a contribuit la dezvoltarea chimiei. La data naşterii sale, la Paris, în 1743, chimia rămăsese mult în urma fizicii, a matematicii şi a astronomiei. Un mare număr de adevăruri individuale fuseseră descoperite de chimişti, dar nu exista nici un cadru teoretic adecvat în care să fie înglobate aceste frânturi izolate de informaţie.

La acea dată se presupunea în mod eronat că aerul şi apa sunt substanţe elementare. Şi mai gravă era înţelegerea cu totul greşită a naturii focului. Se credea că toate materialele combustibile conţin o substanţă ipotetică numită „flogistic" şi că, în timpul arderii, substanţele inflamabile eliberează conţinutul de flogistic în aer.

În intervalul cuprins între anii 1754 şi 1774, chimişti talentaţi de talia lui Joseph Black, Joseph Priestley, Henry Cavendish şi alţii au izolat gaze importante precum oxigenul, hidrogenul, azotul şi bioxidul de carbon. Dar, întrucât aceşti chimişti acceptau teoria flogisticului, au fost incapabili să înţeleagă natura ori semnificaţia substanţelor chimice pe care le descoperiseră.

Oxigenul, de exemplu, era considerat aer deflogisticat, cu alte cuvinte, aer din care fusese îndepărtat tot flogisticul. (Se cunoştea că o aşchie de lemn arde mai bine în oxigen decât în aer obişnuit; şi se presupunea că aceasta se datora faptului că aerul deflogisticat putea absorbi mai uşor flogisticul de la lemnul care arde.) Evident, nu se puteau realiza progrese reale în chimie atâta timp cât nu erau înţelese corect aspectele fundamentale.

Lavoisier a fost cel care a reuşit să asambleze corect piesele acestui joc de puzzle şi să orienteze teoria chimică pe făgaşul adecvat. În primul rând, a spus Lavoisier, teoria flogisticului este total eronată: flogisticul nu există! Procesul combustiei constă în combinarea chimică a substanţei care arde cu oxigenul. În al doilea rând, apa nu este o substanţă elementară, ci un compus chimic al oxigenului cu hidrogenul. Aerul nu reprezintă nici el o substanţă elementară, ci constă în principal dintr-un amestec de două gaze, oxigenul şi azotul. Toate aceste afirmaţii par evidente astăzi.

Cu toate acestea, pentru predecesorii şi contemporanii lui Lavoisier ele erau departe de a fi percepute ca atare. Chiar şi după ce Lavoisier şi-a formulat teoriile şi şi-a prezentat dovezile aferente, mulţi chimişti reputaţi au respins ideea. Dar în excelentul manual al lui Lavoisier, Elemente de chimie (1789), ipotezele şi dovezile corespunzătoare au fost prezentate atât de clar, încât tânăra generaţie de chimişti s-a lăsat convinsă rapid.

După ce a demonstrat că apa şi aerul nu sunt elemente chimice, Lavoisier a inclus în cartea sa o listă a acelor substanţe pe care el le considera elementare. Deşi lista lui conţine câteva erori, tabelul modern al elementelor chimice este în esenţă o versiune amplificată a celui elaborat de Lavoisier.

Acesta pusese deja la punct (în colaborare cu Berthollet, Fourcroi şi Guyton de Morveau) un sistem bine organizat de nomenclatură chimică. În sistemul lui Lavoisier (care stă la baza celui folosit astăzi), compoziţia unei substanţe chimice se reflectă în denumirea sa. Adoptarea, pentru prima oară, a unui sistem de nomenclatură a permis chimiştilor din lumea întreagă să-şi comunice reciproc descoperirile cu claritate.

Lavoisier a fost primul care a enunţat clar principiul conservării masei în reacţiile chimice. O reacţie chimică poate rearanja elementele prezente în substanţele originare, dar materia nu este distrusă în cursul acestui proces, iar produsele finale cântăresc tot atât cât şi componentele iniţiale. Datorită insistenţei lui Lavoisier asupra importanţei cântăririi atente a substanţelor chimice implicate în reacţii, chimia s-a transformat într-o ştiinţă exactă şi s-a netezit calea pentru progresul înregistrat ulterior.

Lavoisier a mai avut unele contribuţii minore la studiul geologiei şi una majoră în domeniul fiziologiei. Prin intermediul unor experimente atente (realizate în colaborare cu Laplace), el a reuşit să demonstreze că procesul fiziologic al respiraţiei este în esenţă echivalent cu o combustie lentă. Cu alte cuvinte, fiinţele umane şi animalele îşi dobândesc energia în urma unei arderi interne lente a materialului organic, folosind oxigenul din aerul pe care îl inspiră.

Importanţa lui Lavoisier rezidă în primul rând în faptul că formularea de către el a teoriei chimice a orientat ferm chimia pe calea dreaptă. În general este numit „părintele chimiei moderne" şi merită cu prisosinţă acest titlu.

Deşi şi-a luat licenţa şi a fost admis în baroul francez, Lavoisier nu a practicat niciodată această profesie. Totuşi, s-a angajat în numeroase activităţi administrative şi în serviciul public. A fost şi membra al organizaţiei Ferme Generale, care se ocupa cu colectarea impozitelor. Din această cauză, după Revoluţia franceză din 1789, guvernul revoluţionar a avut mari suspiciuni în privinţa lui. În cele din urmă, a fost arestat, împreună cu alţi douăzeci şi şapte de membri ai organizaţiei respective.

Justiţia revoluţionară poate că nu era ea prea scrupuloasă, dar cu certitudine se remarca prin rapiditate. Într-o singură zi (8 mai 1794), toate cele douăzeci şi opt de persoane au fost judecate, condamnate şi ghilotinate. Lui Lavoisier i-a supravieţuit soţia, o femeie excepţională care l-a ajutat în efectuarea cercetărilor.

La proces, s-a făcut un apel pentru graţierea lui Lavoisier, invocându-se ca argument numeroasele servicii pe care le-a adus ţării sale şi ştiinţei. Judecătorul a respins petiţia cu o scurtă replică: „Republica nu are nevoie de genii". Oarecum mai aproape de adevăr a fost remarca colegului său, marele matematician Lagrange: „A durat o clipă tăierea acelui cap, deşi o sută de ani s-ar putea să nu mai producă unul la fel".

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment