Leeuwenhoek este considerat în mod tradiţional unul dintre marii tehnicieni care au contribuit la progresul ştiinţei. Deşi nu el a inventat microscopul, a fost primul care l-a folosit cu un mare talent observaţional şi descriptiv. Provenea dintr-o familie modestă şi avea serioase lacune în instruire - comunicările lui către Societatea Regală Britanică necesitau o traducere din dialectul olandez vorbit de el.

Cu toate acestea, la o privire retrospectivă, descoperim că realizările lui sunt unice şi foarte variate. Este considerat îndeobşte fondatorul ştiinţei microbiologiei, dar a avut contribuţii însemnate şi la alte ştiinţe, cum ar fi embriologia, cristalografia şi chimia; iar unele din observaţiile lui erau atât de precise, încît au putut fi folosite ca bază de interpretare şi după două secole.

„Ar fi foarte greu să găseşti un om pe măsura lui Leeuwenhoek", scria Brian J. Ford, „atât în ceea ce priveşte varietatea domeniilor, cât şi profunzimea la care a ajuns." Folosind un microscop simplu, el a obţinut rezultate spectaculoase. Văzută prin ochii lui, complexitatea lumii naturale a căpătat noi dimensiuni.

Născut la Delft, în Olanda Unită, pe 24 octombrie 1632, Anton van Leeuwenhoek a fost fiul lui Philips Antonyszoon van Leeuwenhoek şi al Margarethei Bel van den Berch. Tatăl lui, împletitor de coşuri, a murit când van Leeuwenhoek avea vreo şase ani, iar mama lui s-a recăsătorit după aceea cu un pictor, Jacob Molijn. După ce a primit o educaţie elementară, la 16 ani Leeuwenhoek a devenit ucenicul unui pangar.

La sfârşitul uceniciei, şi a deschis un atelier propriu în oraşul natal. Pe lângă activităţile lui comerciale, pe când avea doar 20 de ani, a primit şi o slujbă-sinecură, fiind angajat îngrijitor pe lângă şeriful de Delft, iar mai târziu inspector pentru măsuri şi greutăţi. El îl cunoştea pe marele pictor Jan Vermeer şi a fost numit executor testamentar al acestuia. Leeuwenhoek nu avea studii superioare, dar cariera lui ştiinţifică începe la 40 de ani şi se întinde pe parcursul a aproximativ 50 de ani.

Se pare că microscopul a fost inventat cu puţin timp înainte de lunetă, probabil prin 1590. Spre deosebire de lunetă, microscopul nu a condus imediat la obţinerea unor informaţii utile. Dar în 1660 Marcello Malpighi a detectat capilarităţile din plămânii unei broaşte, consolidând realizările lui William Harvey şi descoperind apoi şi circulaţia sângelui.

Iar în 1665 Robert Hooke şi-a publicat „Micrographia”. Folosind un microscop construit după o concepţie proprie, Hooke a furnizat descrieri detaliate ale structurilor insectelor şi plantelor şi, remarcând micile compartimente dintr-o aşchie de coajă de copac, a introdus noţiunea de „celulă". Aceste descoperiri explică aprecierea de care s-a bucurat Leeuwenhoek, date fiind calitatea şi extinderea observaţiilor lui, excelenţa lui tehnică şi faptul că a urmat, intuitiv, metoda ştiinţifică riguroasă.

În 1673, Leeuwenhoek a trimis prima din multele sale scrisori adresate Societăţii Regale din Anglia, în care făcea descrierea mucegaiului, a unui ac de albină şi a unui păduche. Scrisoarea a fost imediat publicată în „Philosophical Transactions”, fiind urmată de multe altele - în total 165 - în decurs de 50 de ani. Scriind în limba sa maternă, Leeuwenhoek avea un stil direct şi totuşi foarte inteligibil. A descris o mare diversitate de specimene.

În 1676, el considera protozoarele descoperite în apa de ploaie drept nişte „mici animacule", şi „cele mai jalnice fiinţe din câte mi-a fost dat să văd; pentru că, atunci când se întâlnesc cu oricare din particulele sau micile filamente din apă (care se găsesc din abundenţă în apă, mai ales dacă e stătută de mai multe zile), ele se prind în acestea; iar atunci îşi strâng corpul într-o formă ovală şi se luptă, întinzându-se cu vigoare, ca să scape de coadă; apoi tot corpul se întoarce spre restul de coadă, iar coada redevine încolăcită, ca o sârmă de cupru sau de fier care, după ce a fost învârtită în jurul unui băţ rotund şi apoi scoasă, îşi păstrează toate spirele".

„Animaculele" lui Leeuwenhoek - termenul generic folosit de el pentru organismele vii văzute la microscop - puteau fi văzute şi în dinţii vecinului şi în propriile fecale, pe care le-a analizat cu mare atenţie când erau „mai uşoare decât de obicei".

În 1683, Leeuwenhoek a făcut primele desene ale unor bacterii, dar nu avea nici o idee despre funcţiunile acestora. De fapt, multe din descoperirile lui Leeuwenhoek au putut fi înţelese mai bine doar după ce s-au înregistrat progrese în alte domenii. El a observat globulele de drojdie, dar nu a putut explica fermentarea, iar studiile lui comparative asupra spermei l-au condus la teoria „animaculelor" în reproducere, care, însă, nu a contribuit prea mult la dezvoltarea embriologiei.

În general, unul din marile merite ale lui Leeuwenhoek a fost acela că s-a limitat întotdeauna la dovezile găsite prin observaţie. Observaţiile lui erau preţioase în sine, fără a fi însoţite de teorii savante. Istoric vorbind , este puţin probabil ca el să-şi fi dat seama de originea bacteriană a bolilor sau de faptul că rolul ovulului nu se rezumă doar la hrănirea fătului (Într-un exemplu autentic de ceea ce istoricii ştiinţei numesc în glumă o abordare aiurită a istoriei („De ce ei nu ştiau ceea ce nouă ne este cunoscut astăzi?") Paul de Kruif, . în celebra sa carte Vânătorii de microbi, spunea că van Leeuwenhoek „avea prea puţină imaginaţie ca să prevadă rolul de asasini al jalnicelor lui creaturi..." Nu poţi argumenta împotriva absurdului, dar oare cum ar trebui răspuns la o asemenea bazaconie? O posibilitate ar fi să subliniem că, într-o anumită privinţă, suntem infectaţi toată viaţa noastră, iar Leeuwenhoek nu avea nici un motiv să bănuiască faptul că microbi de tipul celor găsiţi în dinţii vecinului pot cauza îmbolnăviri - la urma urmei, vecinul lui era sănătos. Dar poate că un răspuns mai bun ar fi acela că teoria bacteriană a îmbolnăvirii avea nevoie de o chimie coerent formulată, deziderat atins abia peste 150 de ani.).

Dar a arătat că gărgăriţa nu se naşte pur şi simplu din grâu, ci din nişte ouă depuse de insecte zburătoare. El a combătut vechiul concept de generaţie spontanee prin putrefacţie; punctul lui de vedere avea să fie confirmat abia după două secole.

Leeuwenhoek nu a folosit un microscop compus, cu mai multe lentile, ci unul simplu, practic o lupă, pe care a lustruit-o singur. Aparatul lui cel mai rudimentar era o placă de alamă pe care potrivea lentila, împreună cu un şurub cu vârf, ca să menţină specimenele pe loc, pentru focalizare. Rezultatele cele mai remarcabile ale lui Leeuwenhoek au fost reproduse în secolul XX de către Brian J. Ford în fascinanta lui carte „Lentila unică: istoria microscopului simplu”. Examinând specimenele originale ale lui Leeuwenhoek, dintre care multe au fost păstrate cu grijă, Ford a descoperit că atât instrumentul, cât şi omul de ştiinţă erau extraordinari.

Dacă Leeuwenhoek a comis vreo eroare ştiinţifică, aceasta a constat în faptul că şi-a ţinut ascunse faţă de alţii metodele folosite. Pe măsură ce celebritatea lui se răspândea, el era vizitat de învăţaţi şi de nobili, dar uneori era irascibil, temându-se că vor să-i fure instrumentele. Leeuwenhoek era foarte prietenos atunci când era vizitat de ţarul Petru cel Mare al Rusiei, căruia i-a arătat în 1698 circulaţia din coada unui tipar. Aceasta „l-a încântat în aşa măsură pe prinţ", scrie prietenul şi primul biograf al lui Leeuwenhoek, Gerard von Loon, „încît în aceste contemplaţii şi în altele el a petrecut nu mai puţin de două ceasuri, iar la plecare i-a strâns mâna lui Leeuwenhoek şi 1-a asigurat de recunoştinţa lui pentru că i-a permis să vadă nişte creaturi atât de mici".

În 1680, Leeuwenhoek a fost ales în unanimitate membru al Societăţii Regale din Anglia, lucru care i-a făcut o plăcere deosebită. Tot atunci, a devenit şi membru al Academiei Franceze de Ştiinţe. A fost căsătorit de două ori şi de tot atâtea a rămas văduv. A trăit până la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, părăsind această lume pe 26 august 1723.