Gilles de la Tourete (sindromul) - afecţiune neurologică cronică rară caracterizată prin existenţa unor ticuri, însoţite sau nu de coprolalie (emisia de cuvinte urâte) şi de ecolalie (repetarea unor fragmente de cuvinte sau de fraze). Cauza este necunoscută; se pare că există o hiperactivitate a sistemelor dopaminergice. Caracterul familial al bolii nu este excepţional. Ticurile apar în mod obişnuit între 2 şi 10 ani, cu o netă predominanţă a sexului masculin. Tratamentul medicamentos (de exemplu, cu pimozide) este uneori eficient. Sinonime: boala ticurilor, sindromul Tourette;
gingivită - inflamaţia gingiilor de cauze iritative, toxice sau infecţioase.
Gimbernat (ligamentul) - partea aponevrozei muşchiului oblic extern care este reflectată posterior şi lateral, prinzându-se de linia pectinee; baza sa, subţire şi ascuţită, formează marginea medială a inelului femural. Sinonim: ligamentum lacunare;

gin-, gineco-, gino - element de compunere care introduce în termeni referirea la sexul feminin sau la organele reproductive feminine;

ginandrie - existenţa la femei a caracterelor sexuale secundare masculine. Sinonim: pseudohermafroditism feminin;

ginandroblastom - tumoră cu potenţialităţi ambi sexuale, germitive sau hormonale. Sinonim: arenoblastom;

ginandromorfie - în somatotip, gradul sau predominanţa caracteristicilor feminine la un fizic masculin sau invers;

ginatrezie - vagin neperforat; mai rar, dezvoltarea anormală a altor arii ale sistemului genital feminin; uneori, ocluzia unor porţiuni ale sistemului genital feminin;

ginecologie - disciplină medicală care se ocupă cu studiul patologiei aparatului genital feminin;

ginecomastie - dezvoltarea excesivă a glandelor mamare la bărbat, datorată unui dezechilibru hormonal sau unui tratament hormonal. În timpul pubertăţii, ginecomastia poate fi normală şi, de obicei, este tranzitorie. La fel se poate întâmpla şi la senescenţă. Ginecomastia poate fi unilaterală sau bilaterală. În majoritatea cazurilor, creşterea se datorează proliferării stromei, nu a ductelor. Poate fi cauzaţă de diverse boli (în special ale ficatului), de anumite terapii medicamentoase (de exemplu, cu estrogeni, rezerpină, digitalice, izoniazidă, spironolactonă, teofilină, cimetidină etc.), de consumul de marijuana şi, mai puţin frecvent, de anumite boli endocrine;

gingiv-, gingivo - element de compunere care introduce în termeni referirea la gingie. De exemplu, gingivoplastie (chirurgie plastică a), gingivoragie (sângerare a);

gingiva (pl. gingivae) - gingii, partea aderentă din mucoasa bucală, care acoperă creasta alveolară în jurul regiunii cervicale a dinţilor;

gingivectomie - intervenţie chirurgicală prin care se rezecă gingia inflamată peridentar. Este un procedeu specific chirurgiei periodontale;

gingivită - inflamaţia gingiilor de cauze iritative, toxice sau infecţioase. Se manifestă prin congestie, tumefiere, sângerare şi, uneori, la copii, prin ulceraţii la nivelul coletului dentar şi al papilei interdentare. Gingivita cronică reprezintă primul stadiu al bolii periodontale, dar este reversibilă cu o bună igienă orală. Gingivita ulceroasă este dureroasă şi se caracterizează prin apariţia unei ulceraţii puţin profunde care apoi" se extind. Hipertrofia gingivală poate apărea şi ca efect secundar al unui medicament;

gingivita ulcerativă - gingivită acută dureroasă, însoţită de ulceraţii, în care ţesuturile gingivale sunt distruse. Apare mai frecvent la pacienţii debilitaţi, la care se asociază cu microorganisme bacteriene şi se însoţeşte de halenă. Tratamentul se face cu metronidazol, igienă bucală riguroasă, asociată cu ape de gură oxidante. În trecut, gingivita ulcerativă era numită angina Vincent; forma gravă se numeşte nomă;

ginglim - articulaţie mobilă în care suprafeţele articulare sunt formate la unul dintre oase de un scripete sau trohlee, iar la osul opus de o creastă ce corespunde şanţului scripetului, şi două povârnişuri laterale care corespund părţilor laterale ale scripetelui. Ele permit mişcări de flexiune - extensiune; au şi mişcări foarte reduse de lateralitate. Exemple: articulaţia humero-ulnară; articulaţiile interfalangice. Sinonime: articulaţia troheană, articulaţie „în balama";

glabella - 1. proeminenţă osoasă a osului frontal, care uneşte crestele supraorbitale; 2. punct craniometric situat în planul sagital al osului frontal între arcadele superciliare;

gladiolus (pl. gladioli) - corpul sternului;

glandă - organ sau grup de celule a cărei funcţionare este caracterizată prin sintetizare şi apoi prin secretarea unei substanţe. Secreţia unei glande poate fi exocrină sau endocrină. Glandele exocrine (cu secreţie externă) îşi descarcă secreţia în exterior fie direct (la suprafaţa pielii), fie indirect (în tubul digestiv, bronhii, căile genitale sau urinare). Ele sunt adesea dotate cu un canal excretor. Glandele salivare, sudoripare şi lacrimale sunt glande exocrine. Glandele endocrine (cu secreţie internă), îşi elimină produsul de secreţie (numit hormon) direct în sânge. Hipofiza, tiroida, paratiroidele, suprarenalele şi ovarele sunt glande endocrine;

glandă exocrină - glandă care îşi elimină produsul de secreţie prin intermediul unui canal, care se deschide la suprafaţa epiteliului. Glandele exocrine pot fi simple, cu un singur canal excretor neramificat, sau compuse, care au canale excretorii ramificate. Exemple de glande exocrine sunt glandele sebacee sau glandele sudoripare;

glanda mamară - glandă pereche, formată din lobuli glandulari - arii secretoare de lapte - înconjuraţi de ţesut adipos. De la lobii glandulari pleacă 15-20 canale galactofore care se dilată formând ampula, care este rezervor pentru lapte. Fiecare canal galactofor se deschide printr-un orificiu la nivelul mamelonului. Zona închisă la culoare din jurul mamelonului se numeşte areolă. Denumire anatomică: mamma;

glanda parotidă - glandă salivară pereche, situată în loja parotidiană, aşezată înapoia ramurii mandibulei şi în apropierea conductului auditiv extern. Este cea mai mare glandă salivară (greutate de aproximativ 30 g). Secretă o salivă diluată, care nu conţine mucină, dar conţine fermenţi. Canalul glandei, lung de 5 - 6 cm, numit şi canalul parotidian Stenon (Stensen), se deschide în vestibulul cavităţii bucale, în dreptul celui de al doilea molar superior;

glandă pineală (corpul pineal) - glandă endocrină de formă conică sau piriformă, cu o lungime de 8-10 mm, situată în neurocraniu, sub spleniul corpului calos şi înapoia talamusului, contribuind prin baza sa la delimitarea peretelui posterior al ventriculului al III-lea. Ea secretă hormonul numit melatonină. Glanda începe să se calcifice o dată cu înaintarea în vârstă. Denumire anatomică: epiphysis (epifiza);

glanda salivară - glandă care produce salivă. Există trei perechi de glande salivare: glandele parotide, glandele sublinguale şi glandele submandibulare. Aceste glande sunt stimulate prin acţiune reflexă care poate fi iniţiată de mirosul, gustul sau aspectul alimentelor;

glanda sublinguală - glandă salivară pereche, situată în partea inferioară a cavităţii bucale, de o parte şi de alta a limbii. Glandele sublinguale sunt cele mai mici glande salivare; fiecare are aproximativ 20 de canale, majoritatea dintre ele deschizându-se în cavitatea bucală, deasupra glandei;

glanda submandibulară (submaxilară) - glandă salivară pereche situată sub glanda parotidă. Canalul său (ductul Wharton) se deschide de o parte şi de alta a frenului lingual;

glande bucale - glande mici situate în mucoasa care căptuşeşte cavitatea bucală. Secretă substanţe care se amestecă cu saliva;

glande endocrine - glande care produc unul sau mai mulţi hormoni şi îi secretă direct în circulaţia sangvină (şi nu printr-un canal la exterior). Glandele endocrine sunt: hipofiza, tiroida, paratiroidele, glandele suprarenale, ovarele sau testiculele, placenta, pancreasul endocrin şi epifiza;

glande gastrice - glande tubulare, localizate în mucoasa peretelui stomacului. Există trei grupe de glande gastrice: cardiace, parietale (oxintice) şi pilorice, toate participând la secreţia sucului gastric;

glande meibomiene - mici glande sebacee situate în platoul tarsal al pleoapelor. Sinonime: glandele lui Meibomius, glandele tarsale;

glande paratiroide - patru glande mici, situate pe faţa posterioară a lobilor laterali ai glandei tiroide: două paratiroide superioare şi două inferioare. Au o culoare galben-brună. Ele produc parathormonul, care are rol în metabolismul fosfocalcic, reglând homeostazia umorală a calciului şi fosforului;

glande prepuţiale - glandele sebacee modificate situate pe faţa inferioară a prepuţiului;

glande sebacee - glande simple sau ramificate situate în tegument şi care secretă o substanţă grasă numită sebum. Se deschid în foliculul pilos. În unele regiuni ale corpului există numeroase glande sebacee, în altele mai puţine. Activitatea lor este diferită în funcţie de vârstă: sunt mai active la pubertate;

glande sudoripare - glande exocrine tubulare simple, localizate în derm. Secreţia lor (transpiraţia sau sudoarea) ajunge la suprafaţa pielii prin canalele lor lungi. Glandele sudoripare sunt răspândite pe tot tegumentul, dar sunt mai numeroase în fosa axilară, la laba piciorului şi palmă, şi pe frunte;

glande suprarenale - glande endocrine pereche, situate la polul superior al rinichiului. Fiecare glandă este formată din două părţi: medulară şi corticală. Medulosuprarenala este situată în partea centrală a glandei; este formată în general din ţesut cromafin şi este stimulată de sistemul nervos simpatic pentru a produce adrenalina şi noradrenalina. Corticosuprarenala este un ţesut gălbui care înconjoară medulosuprarenala. Din punct de vedere embriologic, derivă din mezoderm şi este stimulată de hormonii hipofizari (în principal de ACTH) pentru a produce trei categorii de hormoni corticosteroizi, care influenţează metabolismul carbohidraţilor (de exemplu, cortizolul), metabolismul electrolitic (de exemplu, aldeosteronul) şi glandele sexuale (estrogenii şi androgenii);

glandul penisului (glans penis) - extremitatea liberă a penisului; este acoperit de prepuţ şi are o formă conoidă. Pe extremitatea lui se găseşte orificiul uretral extern sau meatul urinar. Baza glandului are o circumferinţă proeminentă numită coroana glandului. Porţiunea îngustă care leagă glandul de corpul penisului se numeşte colul glandului sau şanţul balono-prepuţial. Denumirea de gland se foloseşte, de asemenea, şi pentru terminaţia distală a clitorisului;

Glasgow (scala pentru come) - sistem numeric folosit pentru a estima nivelul stării de conştienţă a unui pacient care a suferit un traumatism cranian. Fiecare din următoarele are un anumit grad: deschiderea ochilor (4), răspuns verbal (5) şi răspuns motor (6). Un scor ≤ 12 sugerează o leziune craniană severă. Un scor ≤ 8 sugerează necesitatea intubaţiei şi a ventilaţiei artificiale, iar un scor ≤ 6 sugerează necesitatea monitorizării presiunii intracraniene, iar la un scor ≤ 7 se montează în multe cazuri un monitor;

glatiramer - medicament care modifică răspunsul imun al organismului şi care este folosit pentru a reduce frecvenţa recăderilor la bolnavii cu scleroză multiplă recidivantă. Se administrează subcutanat; efectele sale adverse includ: înroşirea feţei şi palpitaţii;

glaucom - afecţiune a ochiului caracterizată printr-o creştere a presiunii intraoculare cu atingerea capului nervului optic şi cu alterarea câmpului vizual, putând duce la cecitate (orbire). Glaucomul primar este glaucomul care apare fără să existe o leziune oculară preexistentă. Este de două tipuri: glaucom acut (cu unghi strâmt sau în unghi închis), în care există o creştere bruscă a presiunii intraoculare datorată închiderii bruşte a unghiului dintre cornee şi iris (unghiul iridocorneean), la nivelul căruia umoarea apoasă drenează din ochi). Afectând de cele mai multe ori un singur ochi, acest tip de glaucom se manifestă prin crize acute de dureri oculare şi periorbitare, însoţite de o scădere a acuităţii vizuale şi, uneori, greţuri şi vomă. La examenul oftalmologic, ochiul este tare şi roşu, corneea modificată şi pupila dilatată. Evoluţia este rapidă şi poate duce la pierderea ochiului. Glaucomul primar cu unghi larg (cu unghi deschis sau cronic) afectează, de obicei, ambii ochii şi se caracterizează prin creşterea treptată a tensiunii oculare, care nu provoacă nici un simptom. Apoi antrenează o alterare a câmpului vizual mai mult sau mai puţin importantă, dar ireversibilă, şi modificări ale capului nervului optic (excavaţie papilară) care poate duce la orbire. Glaucomul secundar poate apărea când alte afecţiuni oculare afectează circulaţia normală a umorii apoase, determinând creşterea tensiunii intraoculare. În toate tipurile de glaucom, importantă este reducerea tensiunii intraoculare. Pentru aceasta se folosesc instilaţii oculare pentru a îmbunătăţi circulaţia umorii apoase şi pentru a reduce producerea acesteia. Medicamentele folosite în acest scop includ betablocantele (de exemplu, timolol, levobunolol, carteolol), inhibitorii ai anhidrazei carbonice (de exemplu, brinzolamide, dorzolamide), stimulante ale alfareceptorilor (de exemplu, apraclonidine, brimonidine) şi latanoprost. Dacă acest tratament este ineficient, se poate restabili scurgerea umorii apoase prin chirurgie (trabeculectomie) sau cu ajutorul unui laser cu argon (trabeculoplastie). În formele care rezistă la orice tratament se pot folosi ultrasunete;

Gleason (scorul) - clasificare histologică a cancerului de prostată, care se bazează pe aspectele arhitecturale: gradul primar (cel mai prevalent) (1-5) plus gradul secundar (următorul ca prevalenţă) (1-5); astfel, el variază de la 2 (foarte bine diferenţiat) până la 10 (foarte puţin diferenţiat);

glenohumeral - relativ la cavitatea glenoidă şi humerus; regiunea articulaţiei umărului;

gliadină - proteină solubilă în alcool, obţinută din grâu; este unul din constituenţii glutenului;

glibenclamide - medicament care reduce nivelurile zahărului din sânge şi care este folosit în tratamentul diabetului zaharat noninsulinodependent. Se administrează pe cale bucală. Efectele sale adverse includ: tulburări digestive şi reacţii cutanate;

glie-, glico - element de compunere care introduce în termeni referirea la glucoză, zahăr. De exemplu, glicozurie (prezenţa de glucoză în urină);

glicemie - concentraţia glucozei în sânge, exprimată în milimoli / litru. În mod normal, glicemia este de 3,5- 5,5 mmol / l. Estimarea glicemiei este importantă în multe boli, mai ales în diabetul zaharat;

glicerid - compus lipidic format din glicerol (un alcool) combinat cu unul sau mai mulţi acizi graşi;

gliceril trinitrat (nitroglicerină) - medicament din grupul nitraţilor, care produce vasodilataţie sangvină şi relatarea musculaturii netede, folosit în tratamentul anginei pectorale. Se administrează pe cale bucală (sub formă de tablete sau spray), topic sub formă de plasturi, unguent, sau injectabil. Dozele mari produc înroşirea feţei, cefalee şi lipotimie;

glicerina - lichid clar, vâscos, care se obţine prin hidroliza grăsimilor şi care se produce pentru fabricarea săpunurilor. Se foloseşte ca emolient în multe preparate pentru uz dermatologic (ca laxativ, în special, sub formă de supozitoare) şi ca agent îndulcitor în industria farmaceutică. Sinonim: glicerol;

gliclazide - medicament hipoglicemiant oral din grupul sulfonilureicelor folosit în tratamentul diabetului noninsulino dependent (tip 2);

glicogen - carbohidrat format din lanţuri legate de glucoză. Glicogenul reprezintă principala formă , de depozit în organism a carbohidraţilor. Este echivalentul amidonului din plante. Glicogenul este depozitat în ficat şi în rinichi, de unde poate fi scindat în glucoză la nevoie;

glicogeneză - procesul de formare a glicogenului pe seama glucozei fosforilate;

glicogenoliză - procesul biochimic, care are loc în special în ficat şi muşchi prin care glicogenul este scindat în glucoză;

glicolipid - lipid care conţine o moleculă de glucid (de obicei galactoză sau glucoză). Exemple de glicolipide sunt cerebrozidele;

glicoliză - conversia glucozei, printr-o serie de 10 reacţii catalizate enzimatic, la acid lactic. Glicoliza are loc în citoplasma celulelor şi primele nouă reacţii (ce convertesc glucoza în piruvat) reprezintă primul stadiu al respiraţiei celulare. Procesul presupune producerea de cantităţi de energie (sub formă de ATP), care este folosită în cursul reacţiilor biochimice. Reacţia finală a glicolizei (conversia piruvatului la acid lactic) furnizează energie pentru o perioadă scurtă de timp când este necesar un consum crescut de oxigen, de exemplu în cursul arderilor în timpul activităţii musculaturii interne;

glicoproteină - compus chimic format dintr-o proteină şi un carbohidrat (de exemplu, galactoza sau manoza). Exemple de glicoproteine sunt unele enzime, unii hormoni şi antigeni;

glicozid - compus chimic format prin înlocuirea grupării hidroxil (-OH) dintr-un glucid cu un alt grup (dacă glucidul este glucoză, compusul se numeşte glucozid). Glicozidele care se găsesc în plante includ unii produşi cu importanţă farmacologică (cum ar fi digitală). Alţi glicozizi din plante sunt otrăvitoare cum ar fi manioca (Manihot sp.), migdale (Amygdalus comunis) etc., putând produce acid cianhidric dacă planta nu este supusă preparării adecvate înainte de consum;

glicozilare - legare chimică a glucozei de o proteină pentru a forma o glicoproteină. Glicozilarea proteinelor din organism a fost postulată ca fiind cauza complicaţiilor diabetului zaharat;

RECENT

2018 Sănătatea - Publicaţie de sănătate şi divertisment