Scarlatina - maladie infectioase din grupul infectiilor respiratorii si antroponoze

Printre infecţiile căilor respiratorii superioare la populaţie se întâlneşte şi scarlatina - o infecţie antroponoză bacteriană, care până în anii 40-50 a secolului XX se caracterizează printr-o frecvenţă sporită pe terra, cu o decurgere destul de gravă, fiind însoţită de multe complicaţii şi decese.

Scarlatina este o maladie infecţioasă acută din grupul infecţiilor respiratorii şi antroponoze, provocată de streptococul beta-hemolitic, care se transmite de la omul bolnav la cel sănătos, mai frecvent pe calea aero-picături, caracterizându-se clinic prin simptome de intoxicaţie, afectarea istmului faringian şi apariţia exantemei cutanate.

Scarlatina este cunoscută încă din antichitate, însă etiologia ei bacteriană a fost confirmată la finele secolului XIX. Tot în acel timp au fost mai profund studiate unele particularităţi clinice, patogenice şi epidemiologice a acestei maladii.

Agentul patogen al scarlatinei este streptococul betahemolitic din grupul A, care face parte din familia Streptococcacea. Grupul A, la care se atârnă agentul scarlatinei, include mai mult de 800 serotipuri, ce nu permite de a delimita precis particularităţile caracteristice a serotipului cauzal. Streptococul betahemolitic este destul de viabil în mediul ambiant. El supravieţuieşte la temperatura de fierbere (+100°C) timp de 15 minute, este rezistent la acţiunea diferitor dezinfectând (cloramină, sublimat, acid carbolic etc).

Scarlatina este o antroponoză obligatorie. În calitate de sursă de infecţie serveşte omul bolnav în perioada acută şi de convalescenţă a maladiei, de asemenea şi purtătorii de aceşti germeni, la care simptomele clinice a bolii lipsesc.

Mai frecvent în calitate de sursă de infecţie sunt persoanele cu formele fruste, subclinice, asimptomatice şi purtătoare de aceşti bacili.

Principala cale de răspândire a scarlatinei este cea de aero-picături (în timpul tusei, strănutului, sărutului, graiului, strigătului etc), de asemenea şi aero-praf (aerosolul), deoarece streptococul se păstrează în mediul ambiant. Prin intermediul prafului, streptococul se poate sedimenta pe haine, lenjerie de corp, pat, mobilă, veselă, jucării, alte obiecte, unde se păstrează timp de câteva zile şi sporeşte posibilitatea de infecţie mai cu seamă în încăperile mici, suprapopulate şi slab ventilate.

Maladia se înregistrează atât sporadic, cât şi sub formă de focare, mai frecvent în colectivele de copii, însă se pot infecta şi adulţii, care n-au suportat scarlatina în copilărie ori adolescenţă. Mai des scarlatina se întâlneşte în anotimpurile de toamnă-iarnă şi primăvară. După suportarea ei rămâne o imunitate antitoxică de o lungă durată. Cazuri de scarlatina repetată sunt destul de rare.

Poarta de intrare a streptococului beta-hemolitic în organismul uman este mucoasa oro-faringiană şi nazală, unde microbul se fixează şi elimină exotoxină. Ultima se absoarbe în torentul sangvin, care împreună cu procesul septicemic şi alergic provoacă maladia propriu-zisă. In cazuri mai rare agentul patogen poate pătrunde în organismul uman prin plaga traumatică, postcombustială, postoperatorie, postnatală etc.

Perioada de incubaţie la scarlatina durează timp de 1-11 zile, alcătuind în medie 5-6 zile.

Maladia se începe acut, uneori chiar brutal, cu ridicarea imediată a temperaturii corpului până la 39-40°C, fiind asociată mai des de o vomă repetată, excitaţii, frison, cefalee, vertijuri, euforie, iar în cazuri mai grave - de delir. Paralel cu ascensiunea termică bolnavii acuză dureri sau incomodităţi la deglutiţie, modificarea glasului. Pe amigdale, uvulă, arcurile palatine şi palatinul moale apare o hiperemie intensă cu un caracter rubiniu asemănătoare cu un "cer aprins", ori cu o "flacără".

În cazuri grave acest fundal în a 2-3-a zi a maladiei pe amigdale apar depuneri purulente, apare o angină lacunară, foliculară, mai rar membranoasă ori necrotică. Totodată are loc mărirea în volum a ganglionilor limfatici regionali, care poate fi mai des bilaterală, mai rar - unilaterală. Mai frecvent se măresc ganglionii limfatici cervicali anteriori-superiori, maxilari care sunt duri şi slabi dureroşi la palpare.

Chiar din prima zi a scarlatinei, mai rar - în a 2-a, pe fundalul hiperemiat al pielii apare erupţia multiplă cu un caracter roziolic, punctiform. Erupţiile apar timp de câteva ore peste tot corpul, cu exclusivitatea triunghiului nazo-labial, fiind mai abundente pe părţile flexorii a membrelor, în plicile naturale, neconfluind între ele. În cazuri grave, mai ales în plicile naturale, erupţiile pot avea un caracter hemoragic.

Mai sunt caracteristice pentru această maladie, un dermografism albicios îndelungat, limba de "zmeură" la a 5-a zi de boală, şi cea de "pisică" - la a 10-a. De asemenea, mai este caracteristică pentru scarlatina o descuamaţie macropeliculară pe mâini şi picioare, care apare peste 2-3 săptămâni de la debutul bolii şi permite medicilor de a preciza diagnosticul chiar şi retrospectiv.

Maladia poate decurge sub forme uşoare, medii, grave şi foarte grave (septice). Ultimele forme actualmente aproape că nu se întâlnesc. Uneori se mai pot înregistra forme extrabucale de scarlatina. Ele se dezvoltă atunci când streptococul beta-hemolitic pătrunde în organismul uman prin plaga traumatică, combustială, postnatală ori postoperatorie.

În aceste forme nu se afectează istmul faringian şi ganglionii limfatici cervicali, iar erupţiile deseori se răspândesc pe tot corpul, începând iniţial de la poarta de intrare a agentului patogen.
In formele atipice lipsesc multe simptome caracteristice ori chiar toate (forme asimptomatice, portaj de streptococ), depistarea cărora rămâne destul de dificilă în zilele noastre.

Scarlatina la adulţi se întâlneşte rar. Ea decurge, de regulă, sub forme uşoare, mai frecvent extrabucale, fără complicaţii grave şi deseori rămâne nedepistată. In scarlatina pot avea loc şi unele complicaţii, care parvin frecvent la bolnavii, ce nu se adresează după ajutorul medical la timp ori deloc, la pacienţii cu forme grave de această patologie.

Dintre ele sunt: insuficienţa cardiovasculară acută (colapsul), şocul toxiinfecţios, care se dezvoltă în forme grave şi foarte grave, ducând deseori la deces. Un alt şir de complicaţii include: otitele, sinusitele, mastoiditele, limfadenitele purulente, abcesele retrofaringiene şi cerebrale, meningoencefalitele, mediastinitele, septicemiile etc. Mai pot avea loc şi unele complicaţii alergice ca: glomerulonefrita, miocardita, endocardita, vascularita etc.

In scarlatina contemporană aceste complicaţii se întâlnesc rar, cu o frecvenţă sporită la cei netrataţi definitiv, ori trataţi cu întârziere. Pacienţii cu forme medii, grave şi foarte grave de scarlatina se izolează şi se tratează în secţiile de boli infecţioase, cei cu forme uşoare - la domiciliu, dacă sunt condiţii necesare.

Profilaxia scarlatinei constă în anunţarea carantinei pentru 12 zile de la depistarea bolnavului în colectivele preşcolare şi în primele două clase în şcoală. Copiii ce au suportat scarlatina pot fi admişi în colective peste 12 zile de la vindecare, având analizele negative la streptococul beta-hemolitic din mucoasa faringiană şi nazală. Persoanele purtătoare de aceşti germeni sunt supuse unui tratament suplimentar.

În încăperile unde s-a aflat bolnavul se efectuează o dezinfecţie terminală, iar dacă pacientul se tratează la domiciliu, zilnic se efectuează o dezinfecţie curentă, iar la însănătoşirea lui - dezinfecţie terminală. O importanţă primordială în profilaxia scarlatinei o are depistarea precoce a pacienţilor, ori adresarea lor timpurie la medic de sinestătător, izolarea lor. Convalescenţii adulţi după vindecarea clinico-bacteriologică de scarlatină pentru 12 zile se transferă la un lucru, nefiind legat de copii, de bolnavii chirurgicali, cu combustii, cu traume, de lăuze etc.