Compozitia chimica a apei (partea II)

Excesul sau carenţa unor microelemente din apă şi din ceilalţi factori de mediu, dintr-un teritoriu are acţiune asupra florei, faunei, influenţează nefast asupra stării de sănătate a populaţiei şi apar îmbolnăviri neinfecţioase cu largă răspândire. Astfel de regiuni se numesc biogeochimice, iar îmbolnăvirile specifice legate de excesul sau carenţa microelementelor se numesc endemii biogeochimice.

Unele substanţe minerale care se află în apă, deşi nu au nici o acţiune nocivă, transmit apei unele particularităţi ce o fac nefavorabilă pentru consum.

Ele sunt:
- sărurile de calciu şi magneziu în concentraţie prea mare imprimă apei duritate, care o fac nepotrivită pentru spălat (nu face spumă cu săpunul). Consumul de săpun pentru nevoile gospodăreşti creşte cu 100 g la fiecare unitate de duritate pentru 1 m3 de apă. Apele dure nu se folosesc la spălarea şi prepararea culinară termică a legumelor, ele depun piatră pe pereţii vaselor de bucătărie, cazane, conducte de apă caldă.

Duritatea apei se exprimă în grade sau în miligram-echivalenţi la 1 1 de apă. (Duritatea de 1° este conţinutul de 10 mg de oxid de calciu în 1 1 de apă; 1 mg/echiv./l este conţinutul a 28 mg oxid de calciu în 1 1 de apă, 1 mg/ echiv./l corespunde cu o duritate de 2,8°C). Apa cu o duritate de până la 10° se consideră moale, de la 10 până la 20° - de duritate medie, peste 40° - foarte dură.

Trecerea bruscă de la o apă moale la apă foarte dură poate fi însoţită de fenomene dispepsice tranzitorii. Apa cu duritatea de peste 40° este neplăcută la gust. În corespundere cu cerinţele STAS duritatea apei potabile trebuie să fie 20° (7 mg/echiv./l);

- sulfaţii şi clorurile metalelor alcaline provin din rocile cu care stratul acvifer are contact; rocile fiind foarte solubile, imprimă apei caracterul de salinitate (mineralizare) şi gustul sărat caracteristic. Apa potabilă trebuie să conţină cel mult 350 mg/l cloruri şi cel mult 500 mg/l sulfaţi;

- fierul imprimă apei un gust neplăcut şi se depune pe pereţii conductelor, provocând distrugerea lor. Concentraţia de fier admisibilă pentru apa potabilă este de până la 0,3 mg/l. La o cantitate mai mare a compuşilor de fier apa devine tulbure, se înrăutăţesc indicii organoleptici, capătă un gust sălciu, metalic;

- magneziul conferă apei un gust sălciu, amar, îi măreşte duritatea şi, când este în concentraţii prea mari, provoacă diaree prin accelerarea tranzitului intestinal.

Apele puternic mineralizate, în afară de gustul neplăcut, sărat-amar pe care îl au, măresc tranzitul intestinal, din cauza sulfatului de sodiu şi nu satisfac senzaţia de sete.

După concentraţia totală de săruri dizolvate apele pot fi:
- dulci, când cantitatea de săruri minerale nu depăşesc 1 g/l;
- sălcii - 2-2,5 g/l;
- sărate, de mare, conţin mai mult de 2,5 g săruri minerale la 1 1 de apă.

Datorită modificărilor compoziţiei chimice a apei pot apărea în rândul populaţiei care o consumă unele afecţiuni legate de excesul sau carenţa unuia sau mai multor elemente chimice.