Gorbaciov s-a născut în 1931, în satul Privolnoe, din regiunea Stavropol, în sudul Rusiei. Copilăria sa coincide cu cea mai sângeroasă perioadă a dictaturii lui Iosif Stalin.

Însuşi bunicul lui Mihail, Andrei, a stat nouă ani în lagărele de concentrare ale lui Stalin şi a fost eliberat abia în 1941, cu câteva luni înainte ca Germania să invadeze Rusia. Mihail era prea tânăr ca să lupte în al doilea război mondial, dar tatăl său a fost înrolat, iar fratele mai mare a murit în luptă. Ocupaţia germană în satul Privolnoe a durat aproape opt luni.

Nimic n-a întârziat însă cariera lui Gorbaciov. Avea rezultate excelente la învăţătură, la cincisprezece ani s-a înscris în Komsomol (Uniunea Tineretului Comunist) şi pe urmă a lucrat patru ani pe o combină, în agricultură. În 1950 a intrat la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat dreptul şi şi-a luat diploma în 1955. În 1952, în timpul anilor de facultate, Mihail a devenit membru al partidului comunist şi a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Raisa Maximova Titorenko. S-au căsătorit imediat după ce Gorbaciov şi-a luat diploma şi au avut o singură fată, Irina.

După absolvire, Gorbaciov s-a întors în Stavropol şi şi-a început ascensiunea treptată în rândurile partidului comunist. În 1970 a devenit prim-secretar al comitetului regional de partid, iar în anul următor a ajuns membru al Comitetului Central al Partidului Comunist. A fost promovat în 1978, când s-a mutat la Moscova, în calitate de secretar al Comitetului Central în probleme de agricultură. În 1979, Gorbaciov a devenit membru supleant al Biroului Politic (care reprezenta organul de conducere al Uniunii Sovietice), iar în 1980 a fost ales membru plin.

Toate aceste promovări au avut loc în perioada 1964-1982, când Uniunea Sovietică a fost condusă de Leonid Brejnev. După moartea acestuia, s-au succedat la conducere Andropov (1982-1984) şi Cernenko (1984- 1985), la acea dată Gorbaciov fiind un membru marcant al Biroului Politic. Cernenko a murit pe 11 martie 1985 şi Gorbaciov a fost ales secretar general chiar de a doua zi.

Votul Biroului Politic a fost secret, dar s-a zvonit că Gorbaciov a câştigat la un scor foarte strâns în faţa lui Victor Grişin, un conservator înrăit. Vă imaginaţi cât de diferit ar fi evoluat lucrurile dacă două-trei persoane ar fi votat altfel?

Spre deosebire de majoritatea liderilor sovietici, Gorbaciov călătorise în străinătate (Franţa, 1966; Italia, 1967; Canada, 1983; Anglia, 1984), înainte să devină conducătorul partidului comunist. De aceea, la alegerea lui mulţi occidentali sperau că Gorbaciov va fi un lider liberal şi mai modern decât predecesorii săi. Speranţele lor s-au dovedit îndreptăţite, dar nimeni nu a anticipat viteza şi amploarea reformelor sale.

Uniunea Sovietică se confrunta cu probleme grave în momentul în care Gorbaciov a preluat conducerea, dar toate erau exacerbate de cuantumul uriaş al cheltuielilor pentru înarmare. Sperând să pună capăt cursei înarmării, Gorbaciov a acceptat imediat propunerea preşedintelui american Ronald Reagan, care l-a invitat la un summit. Cei doi şefi de stat s-au întâlnit de patru ori: la Geneva (1985), Reykijavik (1986), Washington (1987) şi Moscova (1988). Cel mai spectaculos rezultat l-a constituit tratatul de limitare a înarmărilor, semnat în decembrie 1987. Era primul tratat care reducea practic numărul armelor nucleare deţinute de marile puteri. Ca urmare, a fost eliminată o întreagă categorie de rachete cu rază medie de acţiune.

O altă acţiune care a contribuit la detensionarea atmosferei pe plan internaţional s-a concretizat în decizia lui Gorbaciov de a retrage trupele sovietice din Afghanistan. Armata sovietică invadase Afghanistanul în 1979, în timpul conducerii lui Brejnev, şi la început fusese o operaţiune militară încununată de succes. Dar, după ce Reagan dispusese înarmarea gherilelor afgane cu rachete Stinger (care contracarau în mare măsură eficienţa forţei aeriene sovietice), raportul de forţe s-a schimbat şi sovieticii s-au văzut prinşi într-un război lung, lipsit de perspectivă. Opinia publică internaţională criticase de la bun început invazia sovietică în Afghanistan; şi din punctul de vedere al U.R.S.S., războiul era nepopular şi costisitor. Dar Brejnev, Andropov, Cernenko şi chiar Gorbaciov refuzaseră iniţial să-ţi pună capăt de teamă să nu le fie ştirbit prestigiul. În cele din urmă însă, Gorbaciov a semnat la începutul lui 1988 un acord care prevedea retragerea tuturor forţelor sovietice. (Această retragere s-a încheiat la data stabilită, în februarie 1989.)

Concomitent cu schimbările radicale operate în politica externă, Gorbaciov s-a preocupat de rezolvarea problemelor interne. Încă de la început şi-a dat seama de necesitatea unui program susţinut de perestroika („restructurare"), pentru a mări performanţele economiei sovietice. Această restructurare avea să contribuie la reducerea masivă a puterii partidului comunist (care exercitase până atunci un control absolut asupra guvernului sovietic). La nivel economic, restructurarea a presupus legalizarea iniţiativei private în anumite domenii.

Pe de altă parte, Gorbaciov s-a considerat întotdeauna un adept loial al marxism-leninismului, profund devotat cauzei socialismului. Scopul lui declarat era doar să reformeze sistemul comunist, ca să poată funcţiona mai bine.

Poate că cea mai revoluţionară dintre reformele sale a fost glasnost-ul sau „deschiderea", instituită de Gorbaciov în 1986. Aceasta presupunea, printre altele, transparenţă din partea guvernului în privinţa activităţilor sale şi a evenimentelor de interes public. Alt aspect al glasnost-ului l-a constituit faptul că a permis oamenilor sau ziariştilor să discute deschis despre problemele politice. Libertatea acordată unei persoane de a-şi exprima făţiş un punct de vedere care, cu numai câţiva ani înainte, i-ar fi atras deportarea în gulaguri (sau chiar condamnarea la moarte, pe vremea lui Stalin!), a devenit ceva obişnuit datorită glasnost-ului. Ziarele sovietice puteau să critice politica guvernamentală, partidul comunist şi chiar pe Gorbaciov însuşi!

Un alt pas important în democratizarea U.R.S.S. s-a făcut în 1989, când au avut loc alegeri populare pentru noul parlament sovietic, Consiliul Deputaţilor Poporului. Desigur, nu au fost alegeri libere în sensul celor din vest, în condiţiile în care 90% din candidaţi erau membri ai partidului comunist şi nu se permitea existenţa altor partide politice. Dar acestea au oferit populaţiei posibilitatea să-şi aleagă candidaţii, iar numărarea voturilor s-a făcut corect. Au fost cu siguranţă alegerile cele mai apropiate de modelul vestic, din momentul în care comuniştii preluaseră puterea în 1917.

Puţin a lipsit ca alegerile - în măsura admisă de legile în vigoare - să nu ducă la un vot „de neîncredere" în partidul comunist. Mulţi membri de partid vechi (inclusiv câţiva care candidaseră fară opozanţi!) au fost nevoiţi să părăsească scena politică, în locul lor fiind aleşi disidenţi declaraţi.

În ciuda acestor reforme radicale adoptate în U.R.S.S., nimeni nu a anticipat schimbările fundamentale care s-au produs în Europa de Est în perioada 1989-1990. Acea zonă fusese ocupată în întregime de trupele ruseşti la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şi în anii 1940, regimurile comuniste - aservite Uniunii Sovietice - se instauraseră în şase ţări: Bulgaria, România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Germania de Est.

Aceste regimuri erau extrem de nepopulare, dar liderii lor, susţinuţi de poliţia secretă şi de armată, au rezistat mai bine de patruzeci de ani. Chiar şi în cazul în care o revoltă populară a reuşit să alunge de la conducere unul din tiranii comunişti - aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, în 1956 - trupele sovietice au instaurat imediat comuniştii la putere. Deşi alegerile din Polonia, din iunie 1989, au demonstrat cât se poate de clar lipsa de popularitate a comuniştilor, la sfârşitul lui septembrie 1989 se credea că regimul comunist şi dominaţia rusă din zonă erau de nezdruncinat. Însă, la sfârşitul anului, întregul sistem s-a prăbuşit ca un castel de cărţi de joc, spulberat de uragan.

Frământările au început în Germania de Est. De la înălţarea cumplitului Zid din Berlin în 1961, mulţi est-germani dornici să fugă în Vest au fost împuşcaţi în timp ce încercau zadarnic să-1 escaladeze. Ani de zile, Zidul a reprezentat un simbol sinistru, care sugera că Germania de Est - ca, de altfel, toate celelalte ţări aflate sub regimuri comuniste - nu era altceva decât un enorm lagăr de concentrare. Est-germanii n-ar fi putut să se refugieze în Vest nici prin alte puncte de trecere, pentru că guvernul lor înconjurase întreaga frontieră cu garduri de sârmă ghimpată, sisteme de alarmă, patrule militare şi câmpuri minate. Totuşi, între 1988 şi 1989, mulţi est-germani au reuşit evadeze ducându-se mai întâi în altă ţară est-europeană (ceea ce era permis) şi de acolo în Vest.

În octombrie 1989, Erich Honecker - liderul comunist dur care conducea Germania de Est de mulţi ani - a încercat să blocheze şi această rută alternativă. Peste câteva zile, au izbucnit mari demonstraţii în Berlinul de Est, ca urmare a acestei măsuri. Gorbaciov a vizitat Berlinul, l-a îndemnat pe Honecker să iniţieze un program de reforme şi i-a atras atenţia să nu reprime demonstraţiile prin forţă, precizându-i foarte clar că trupele sovietice (în număr de 380000 în Germania de Est, la vremea aceea) nu vor folosi armele împotriva populaţiei est-germane.

Prin atitudinea sa, Gorbaciov a împiedicat poliţia est-germană şi armata să reprime sângeros demonstraţiile, insuflând încredere protestatarilor. Peste câteva săptămâni, Honecker a fost nevoit să demisioneze. Dar pentru că înlocuitorul său (Egon Krenz) era tot comunist şi graniţele se menţineau închise, demonstraţiile au continuat. În cele din urmă, pe 9 noiembrie, Krenz a anunţat că Zidul Berlinului va fi dărâmat şi est-germanii vor avea voie să călătorească liber în Vest.

Puţine hotărâri au stârnit vreodată asemenea entuziasm şi s-au soldat cu consecinţe atât de profunde. În numai câteva zile, milioane de est-germani au trecut frontiera să vadă cu ochii lor cum se trăia în Vest. Ei au avut posibilitatea să se convingă că în cei patruzeci şi patru de ani, comunismul îi privase în egală măsură de libertate şi prosperitate.

Căderea Zidului Berlinului a confirmat dictonul filozofic potrivit căruia nu faptele contează, ci felul în care le văd oamenii. În primele zile după anunţul lui Krenz, zidul era încă intact şi, în principiu, guvernul est-german ar fi putut să închidă oricând frontierele. Dar oamenii s-au comportat ca şi când graniţa s-ar fi deschis o dată pentru totdeauna; şi, fiindcă toţi au reacţionat aşa, aveau senzaţia că Zidul fusese practic îndepărtat!

Populaţia Europei de Est a reacţionat faţă de desfiinţarea Zidului cam la fel ca francezii cu două secole în urmă, la căderea Bastiliei. Din întreaga lor atitudine reiese clar că tiranii îşi pierduseră puterea. Pe rând, în fiecare ţară, oamenii s-au ridicat împotriva stăpânilor lor, înlăturând regimurile comuniste care-i oprimaseră atâţia ani.

În Bulgaria, Todor Jivkov, care conducea ţara cu o mână de fier de treizeci şi cinci de ani, a fost forţat să demisioneze (pe 10 noiembrie 1989).

Peste o săptămână, au izbucnit demonstraţii masive la Praga, capitala Cehoslovaciei. În ziua de 10 decembrie, preşedintele Gustav Husak îşi dădea demisia şi partidul comunist era înlăturat de la putere. Husak a fost înlocuit de preşedintele Vaclav Havel, un cunoscut disident, care îşi petrecuse primele luni ale anului în închisoare, ca deţinut politic!

Schimbările au survenit foarte rapid şi în Ungaria. Acolo, guvernul a legalizat partidele de opoziţie în octombrie 1989. După aceea, la alegerile libere din 26 noiembrie, noile partide i-au înlăturat definitiv pe comunişti, care au renunţat la putere fară vărsare de sânge.

În Polonia, evenimentele s-au precipitat parcă şi mai tare, iar la sfârşitul anului, anticomuniştii victorioşi hotărâseră să abolească socialismul şi să pună bazele economiei de piaţă, începând cu 1 ianuarie 1990.

Egon Krenz, în Germania de Est, a sperat probabil că deschiderea frontierei va linişti spiritele şi va pune capăt protestelor. Dar evoluţia evenimentelor a fost cu totul alta. Sub presiunea protestatarilor şi Krenz şi-a dat demisia pe 3 decembrie 1989. Peste patru zile, guvernul a fost de acord să organizeze alegeri libere (la care comuniştii au fost înfrânţi categoric).

Ultima redută a fost România, unde durul Nicolae Ceauşescu era hotărât să nu renunţe la putere. Când au început demonstraţiile la Timişoara, pe 15 decembrie, el a ordonat armatei să tragă în mulţime. Dar populaţia furioasă nu mai putea fi oprită. Demonstraţii asemănătoare au avut loc şi în celelalte oraşe. Pe 25 decembrie, Ceauşescu a fost înlăturat de la conducere, prins şi executat. În felul acesta dispărea şi ultimul regim comunist din Europa de Est.

Aceste evenimente - deosebit de importante - au dus în scurt timp la:
1. retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia şi Ungaria;
2. alegeri democratice în statele eliberate de curând de sub dominaţia comunistă (în general, partidele comuniste au fost slab reprezentate);
3. renunţarea la marxism în alte ţări care fuseseră state-satelit ale Uniunii Sovietice (de exemplu, Mongolia şi Estonia);
4. reunificarea Germaniei (definitivată în octombrie 1990).

Dar cea mai importantă dintre toate aceste schimbări a constituit-o intensificarea mişcărilor naţionaliste din interiorul U.R.S.S. În ciuda numelui său, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice n-a reprezentat niciodată o comunitate de ţări care au acceptat de bunăvoie unificarea. A fost mai degrabă succesoarea vechiului imperiu ţarist: un conglomerat de popoare anexate prin cuceriri. (Vesticii caracterizau imperiul ţarist drept „închisoarea naţiunilor".)

Multe din aceste popoare au continuat să aspire la independenţă, la fel cum locuitorii vechilor imperii coloniale britanice, franceze şi olandeze militaseră pentru libertate. Sub conducerea neîndurătoare a lui Stalin sau a succesorilor săi mai puţin brutali, dar la fel de fermi, popoarelor li se interzisese să-şi exprime liber aceste năzuinţe. Dar glasnost-ul lui Gorbaciov a permis exprimarea năzuinţelor naţionaliste şi, peste puţin timp, aveau să apară mişcări organizate. S-au produs tulburări în Estonia, Letonia, Moldova şi alte republici sovietice; dar tonul a fost dat de mica Lituanie. În ziua de 11 martie 1990, după alegerile generale la care s-a discutat în primul rând problema secesiunii, Parlamentul lituanian a avut îndrăzneala să declare independenţa ţării faţă de U.R.S.S.

Din punct de vedere legal, lituanienii erau îndreptăţiţi să adopte o asemenea hotărâre. Constituţia sovietică consfinţea dreptul fiecărei republici de a se desprinde de U.R.S.S. Însă, înaintea lui Gorbaciov, se ştia că orice încercare de exercitare a acestui drept ar fi fost reprimată imediat şi s-ar fi soldat cu consecinţe grave pentru iniţiatorii săi.

Reacţia lui Gorbaciov a fost foarte interesantă. A denunţat imediat acţiunea lituaniană drept ilegală, i-a ameniţat pe lituanieni cu represalii dacă nu renunţă la hotărârea lor, a impus un embargo şi a cerut trupelor sovietice să defileze prin capitală, într-o înfricoşătoare demonstraţie de forţă. Dar nu a folosit armata pentru a zdrobi rezistenţa provinciei secesioniste şi nici nu i-a împuşcat sau arestat pe liderii lituanieni (aşa cum ar fi făcut în mod sigur Stalin).

Lituania este o ţară mică şi lipsită de însemnătate pentru Uniunea Sovietică, atât din punct de vedere economic, cât şi militar. Însă, exemplul dat de Lituania era foarte important. Văzând că încercarea Lituaniei nu a fost reprimată în sânge, naţionaliştii din toate republicile sovietice au prins curaj. În două luni, Parlamentul Letoniei a emis şi el o declaraţie de independenţă. După aceea, pe 12 iunie 1990, Republica Rusă (cea mai mare din Uniunea Sovietică) şi-a proclamat „suveranitatea" - ceea ce nu era chiar o declaraţie de independenţă, dar nici departe de aceasta. Până la sfârşitul anului, fiecare din cele cincisprezece republici s-a declarat independentă sau suverană.

Evident, aceste schimbări enorme declanşate de acţiunile lui Gorbaciov (sau de lipsa de reacţie în momentele decisive) nu au fost privite cu ochi buni de majoritatea liderilor conservatori ai partidului comunist şi de armata sovietică. În august 1991, unii din ei au pus la cale o lovitură de stat. Gorbaciov a fost arestat şi se părea că iniţiatorii complotului vor reuşi să anuleze multe din reformele sale. Însă alţi lideri marcanţi ai Uniunii Sovietice - în primul rând Boris Elţîn - s-au opus loviturii de stat, alături de marea masă a populaţiei ruse, şi astfel atentatul a eşuat în câteva zile.

După eşecul acestei încercări, evenimentele au evoluat cu o viteză uluitoare. Partidul comunist a fost îndepărtat de la putere, i s-a interzis să mai desfăşoare vreo activitate şi i s-au confiscat toate bunurile. Până la sfârşitul anului, toate republicile s-au desprins de U.R.S.S. şi Uniunea Sovietică a încetat să mai existe din punct de vedere formal. Acei conducători care doreau numai să reformeze partidul comunist au fost îndepărtaţi imediat de cei ca Elţîn, care voiau să-l elimine definitiv de pe scena politică. Gorbaciov însuşi şi-a dat demisia în decembrie 1991.

Apare firească întrebarea: în ce măsură a contribuit Gorbaciov la schimbările care s-au produs în timpul guvernării sale? Nu-i revine un merit prea mare în această privinţă. În general, reformele i-au fost impuse de eşecul sistemului sovietic şi s-au dovedit insuficiente şi prea târzii. De fapt, rezultatele slabe ale economiei sovietice au constituit cauza principală a înlăturării lui Gorbaciov.

Pe de altă parte, Gorbaciov a fost cel care a contribuit la eliberarea Europei de Est. Şase ţări s-au desprins din sfera de influenţă sovietică şi această schimbare este ireversibilă. Şi nu se poate nega influenţa personală a lui Gorbaciov în derularea acestor evenimente. Acţiunile reformatoare din Europa de Est fuseseră stimulate de liberalizarea din Rusia şi de declaraţiile sale. El îşi afirmase în repetate rânduri intenţia de a lăsa ţările est-europene să meargă pe propriul lor drum. În plus, în momente cruciale - ca cel din octombrie 1989, când în Germania de Est izbucniseră demonstraţii de masă - Gorbaciov a intervenit personal.

În situaţii asemănătoare, ceilalţi lideri sovietici reprimaseră rebelii prin forţa armată. În schimb, în octombrie 1989, Gorbaciov i-a atras atenţia lui Honecker să nu recurgă la forţă. Am văzut consecinţele hotărârii sale. De asemenea, refuzul lui Gorbaciov de a folosi armata pentru a zdrobi revolta lituaniană a grăbit desprinderea celorlalte republici sovietice din U.R.S.S.

La fel de importantă a fost şi contribuţia lui Gorbaciov la limitarea înarmărilor şi încheierea războiului rece. Mulţi au sugerat că nici meritul lui Ronald Reagan nu este de neglijat. În primul rând, demonstrând că Statele Unite puteau să suporte mai uşor decât U.R.S.S. costurile unei curse a înarmărilor, Gorbaciov a reuşit să convingă liderii sovietici de necesitatea încheierii războiului rece. Alt argument era acela că e nevoie de două părţi pentru a se ajunge la un acord, aşa că meritul pentru limitarea înarmărilor i-ar reveni în egală măsură atât lui Gorbaciov, cât şi lui Reagan.

Acest punct de vedere ar fi corect dacă războiul rece ar fi fost declanşat şi de Statele Unite, şi de Uniunea Sovietică. Dar nu este deloc adevărat. Războiul rece a izbucnit din cauza expansionismului militar al lui Stalin şi al succesorilor săi, iar americanii n-au făcut altceva decât să se apere. Atâta timp cât liderii comunişti nu renunţau la visul lor de a impune comunismul în lume, Vestul nu avea de ales. De aceea, când a apărut un lider sovietic dornic să renunţe la acest deziderat, s-a pus imediat capăt interminabilului război rece.

Lui Gorbaciov îi revine un merit şi mai mare pentru schimbările politice declanşate în Uniunea Sovietică. Slăbirea puterii partidului comunist, extinderea glasnost-ului, libertatea presei şi a cuvântului, democratizarea generală a ţării, toate aceste măsuri ar fi fost de neconceput înainte de Gorbaciov. Glasnost-ul nu s-a impus sub presiunea maselor şi nici la insistenţele Biroului Politic. A fost ideea lui Gorbaciov, pe care a promovat-o şi a continuat s-o susţină, în ciuda unei opoziţii înverşunate din partea liderilor conservatori.

Poate că tocmai glasnost-ul, mai mult decât orice, a făcut posibilă înlăturarea definitivă a sistemului sovietic. Iar faptul că această schimbare revoluţionară s-a produs fară violenţă în general (cel puţin până în prezent), se datorează în mare măsură politicii şi atitudinii lui Gorbaciov.

S-a obiectat că Gorbaciov n-a avut în vedere unele dintre cele mai importante rezultate ale acţiunilor sale (cum ar fi reunificarea Germaniei, destrămarea Uniunii Sovietice şi înlăturarea comunismului). Poate că aşa a fost, dar acest fapt nu-i ştirbeşte cu nimic importanţa.

Influenţa unui lider politic - de fapt a oricui - este determinată de efectul acţiunilor sale, nu de intenţii. Bineînţeles, multe alte persoane (majoritatea anticomunişti înfocaţi) au contribuit la compromiterea marxismului: foşti comunişti ca Arthur Koestler şi Whittaker Chambers, care au atras atenţia Vestului asupra adevăratei feţe a sistemului comunist; disidenţi sovietici, ca Andrei Zaharov şi Alexandr Soljeniţîn, care şi-au riscat viaţa denunţând regimul totalitar chiar la ei în ţară; luptători de gherilă, ca rebelii din Afghanistan, Angola şi Nicaragua, care au luptat cu curaj pentru a împiedica accederea comunismului la putere în aceste ţări; lideri politici din Statele Unite, ca Harry Truman şi Ronald Reagan, care au apelat la armată, resurse financiare şi exemplul libertăţii şi prosperităţii americane pentru a se opune expansiunii comunismului şi, în final, pentru a-l înfrânge.

Totuşi, în ciuda eforturilor atâtor oameni (au fost chiar mai mulţi decât cei enumeraţi), când Gorbaciov a preluat puterea în 1985, nimeni nu a anticipat că prăbuşirea imperiului comunist era atât de aproape. Într-adevăr, dacă în 1985 ar fi fost ales din nou un preşedinte de. genul lui Lenin sau Stalin în fruntea statului sovietic, acel guvern represiv s-ar fi menţinut şi azi, iar războiul rece ar fi continuat.

Iată însă că la conducerea Uniunii Sovietice a venit Mihail Gorbaciov, nu un Stalin. Şi cu toate că nu a urmărit nici dezmembrarea Uniunii Sovietice, nici desfiinţarea partidului comunist care guverna ţara încă de la crearea sa, politica adoptată şi forţele puse în mişcare au dus la acest rezultat. Indiferent de intenţiile lui, Gorbaciov a schimbat lumea noastră în mod irevocabil.