Igiena este ştiinţa medicală care are ca obiect de studiu sănătatea şi factorii ce o condiţionează.

Scopul final al ei este păstrarea şi promovarea sănătăţii. Igiena studiază influenţa factorilor mediului ambiant (naturali şi speciali) asupra sănătăţii omului şi elaborează măsuri de asanare, normative şi legi sanitare, menite să fundamenteze un mediu igienic optim de viaţă şi de muncă.

In Grecia antică era considerată zeiţă a sănătăţii fiica zeului sănătăţii Esculap (Asklepios) pe care o chema Hygeia. De la acest nume vine şi cuvântul igienă (după L.Groza).

Igiena reprezintă baza ştiinţifică a profilaxiei. Despre importanţa profilaxiei au vorbit iluştrii savanţi fiziologi I.M.Secenov şi I.P.Pavlov. Ei au demonstrat că organismul uman şi mediul se află în corelaţie permanentă, iar acţiunea îndelungată a unor factori de mediu generează multe afecţiuni. I.P.Pavlov spunea: "Numai cunoscând toate cauzele bolii, medicina actuală se va transforma în medicină a viitorului, adică în igienă în sensul deplin al cuvântului".

Igiena are un caracter statal, ea elaborând măsuri de profilaxie şi păstrare a sănătăţii nu numai a indivizilor aparte, ci şi a populaţiei întregii ţări. Măsurile de asanare, normativele, regulamentele şi legile sanitare elaborate de specialişti în domeniul igienei au ca scop:
- prevenirea îmbolnăvirilor şi depistarea lor în stadii incipiente şi reducerea morbidităţii, mortalităţii, mărirea longevităţii şi a duratei vieţii biologice active;
- menţinerea şi fortificarea sănătăţii;
- sporirea capacităţii de muncă şi a aportului social în colective.

Aceste obiective definesc caracterul social al igienei, în sensul că prin dezvoltarea la parametri optimi, somatici şi psihici, se îmbunătăţeşte aportul social, iar pe de altă parte, realizarea acestor obiective necesită premise materiale corespunzătoare, care devin concrete numai acolo unde sănătatea individului şi a colectivităţilor constituie preocupări de stat.

In plan teoretic igiena studiază:
1. sursele de poluare a mediului;
2. influenţa diverşilor factori cu caracter social şi natural asupra circulaţiei substanţelor nocive în biosferă;
3. efectele acestei influenţe;
4. legităţile tranziţiei substanţelor toxice dintr-un lanţ al biosferei în altul;
5. legităţile generale ale acţiunii nocive a diverşilor factori asupra organismului.

Aceste aspecte teoretice determină sarcinile igienei, şi anume:
- elaborarea bazelor ştiinţifice ale legislaţiei sanitare;
- elaborarea normativelor sanitare pentru factorii de mediu ce au influenţă asupra organismului uman;
- elaborarea bazelor pentru inspecţia sanitară, preventivă şi curentă;

Sarcinile concrete ale medicului de medicină preventivă şi generală în domeniul igienei sunt:
- supravegherea respectării normelor de igienă şi antiepidemice privind condiţiile de trai, de muncă, de aprovizionare cu apă potabilă, de alimentaţie şi a altor factori de mediu care influenţează starea de sănătate a populaţiei si recomandarea măsurilor necesare;
- aplicarea măsurilor antiepidemice cu caracter preventiv privind asanarea factorilor de mediu;
- aplicarea măsurilor de luptă în focarele de boli transmisibile;
- desfăşurarea activităţii medicale preventive în timpul şi la locul de muncă în întreprinderile industriale şi instituţiile de învăţământ, precum şi în unităţile care asigură cazarea şi alimentaţia pentru aceste colectivităţi;
- urmărirea adaptării elevilor şi studenţilor la procesul de învăţământ şi a muncitorilor în procesul de muncă;
- desfăşurarea activităţii de educaţie sanitară şi de protecţie a muncii, antrenarea activului sanitar obştesc şi a întregii populaţii la realizarea măsurilor profilactice.

Actualmente igiena este o ştiinţă multilaterală şi diferenţiată. La început se studia igiena generală, iar, pe măsura acumulării cunoştinţelor despre factorii mediului ambiant, pe baza acesteia au apărut mai multe discipline: igiena alimentaţiei, igiena muncii, igiena copiilor şi adolescenţilor, igiena mediului, radioigiena etc.

Igiena, conţinutul ei, importanţa ei teoretică şi practică sunt strâns legate cu câteva noţiuni şi anume:
- sanitaţia;
- profilaxia;
- sănătatea.

Sanitaţia este activitatea practică prin care se supraveghează respectarea normativelor, regulilor şi realizarea măsurilor de igienă.

Profilaxia cuprinde cunoştinţele teoretice şi măsurile practice (economice, sociale, culturale şi sanitare), care contribuie Ia menţinerea sănătăţii oamenilor şi la prevenirea îmbolnăvirilor sau a complicaţiilor lor (H.Straus).

Profilaxia primară are ca scop prevenirea îmbolnăvirilor prin combaterea factorilor de risc generaţi de ecosis temele umane.

In acest cadru, măsurile profilactice cuprind evaluarea efectelor exercitate asupra organismului uman de factori fizici, chimici sau biologici, prezenţi în mediul ambiant cum sunt poluanţi ai aerului, apei, alimentelor, solului, circulaţia rutieră, stresul, obiceiurile alimentare etc, toţi aceştia fiind consideraţi factori de risc în "bolile civilizaţiei contemporane".

Profilaxia primară e bazată pe inspecţia sanitară preventivă şi se efectuează la stadiul de construire, de proiectare a obiectelor, până la darea în exploatare a construcţiei, a obiectului etc.

Profilaxia secundară are ca obiective:
a) depistarea afecţiunilor în stadii incipiente, timpurii, a stărilor premorbide (tab.l);
b) prevenirea agravării şi complicaţiilor bolii, scurtarea duratei îmbolnăvirilor;
c) prescrierea unor regimuri igienice de viaţă şi regimuri dietetice atât convalescenţilor, cât şi celor vindecaţi, pentru a evita recidivele.

In zilele noastre se insistă tot mai mult şi asupra unor măsuri profilactice terţiare ce cuprind recuperarea funcţională şi socială a bolnavilor cu anumite invalidităţi.

Sănătatea, după definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), este integritatea sau buna stare fizică, psihică si socială a persoanei şi a populaţiei.

Buna stare fizică, primul component al sănătăţii, permite asigurarea condiţiilor sanitare şi sociale pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a organismului, pentru buna funcţionare şi integritate a sistemelor şi organelor individului, pentru o capacitate bună de muncă.

Componentul al doilea, sănătatea psihică, reprezintă capacitatea de a stabili relaţii armonioase cu factorii mediului ambiant, ceea ce înseamnă crearea condiţiilor pentru integritatea corespunzătoare a individului în familie, grup, comunitate de trai.

Aceste componente ale sănătăţii se află într-o strânsă interdependenţă cu latura socială a existenţei individului, care cuprinde: munca, mediul şi modul de viaţă, relaţiile dintre oameni.