Florile sunt solitare, mici, scurt pediculate, în formă de clopoţel, de culoare verde-deschisă, nuanţată în roşu. Fructul este o bacă mică, globuloasă, de culoare neagră-albăstruie, acoperită cu o brumă specifică. Fructul este mustos, cu sucul roşu-negricios, cu gust plăcut, dulce-acrişor. Înfloreşte în lunile mai-iunie.
Diferite soiuri de afini ocupă suprafeţe întinse în Asia, America de Nord şi Europa (mai ales, în zonele montane). Creşte prin păduri de conifere şi de foioase, preferă soluri umede, mlăştinoase, sărace. În zilele noastre, în America de Nord au fost introduse mai multe soiuri de afin vânăt, cu bobiţele mari şi foarte gustoase, care acum se mai cultivă în Germania, Polonia şi în alte ţări din Europa. Cel mai important este afinul negru, răspândit în Europa şi Nordul Asiei.
Afinul se răspândeşte în flora spontană prin seminţe transportate, de regulă, de păsări; se înmulţeşte prin înrădăcinarea rizomilor subterani. Începe să rodească după 11-18 ani de la înrădăcinare, trăieşte şi rodeşte până la 90 ani.
Primăvara, plantaţiile naturale de afini se ard, astfel focul eliberându-ne de a mai face tăieri ale ramurilor şi totodată nimicind dăunătorii şi buruienile. Afinul vânăt formează tufe mari care cer următoarele îngrijiri: afânarea solului, tăierea ramurilor îmbătrânite, introducerea în doze mici a îngrăşămintelor. Recoltarea se face cu un pieptene special, pentru a nu traumatiza tufele.
Fructele afinului sunt apreciate pentru valoarea lor alimentară şi terapeutică destul de însemnată. Ele conţin zaharuri, substanţe pectice, mirtilină, tanin, acizi organici (tartric, malic, citric), substanţe aromatice, fenolice, fier, potasiu, calciu, fosfor şi mangan, antociani, provitamina A, vitamina C. În seminţe sunt multe lipide.
Frunzele plantei conţin vitamina C, un remediu valoros antiscorbutic.
În medicina populară planta se foloseşte ca antidiabetic şi antiseptic. Consumul de afine în stare proaspătă scade conţinutul zahărului din sânge, reglează scaunul, stopează fermentaţiile intestinale, ajută la eliminarea gazelor, ameliorează inflamaţiile hemoroidale şi restabileşte pofta de mâncare. În regiunile nordice afina este întrebuinţată ca un remediu antiinflamatoriu, febrifug şi antiscorbutic. Sucul din bobiţe proaspete şi decoctul din bobiţe uscate ajută la răceli.
Fructele stimulează secreţia sucului gastric, de aceea este recomandat la tratarea catarului gastric, a enterocolitelor şi altor afecţiuni ale tubului digestiv. Decoctul se prepară din 2 linguri de frunze şi o cană de apă clocotită, se fierbe 10 minute şi se lasă pe o oră. Se administrează câte o lingură de 4-6 ori pe zi.
Infuzia din fructe se prepară în felul următor: o lingură de fructe uscate se amestecă cu o cană de apă clocotită, se lasă 30 minute şi se filtrează. Se administrează câte o lingură peste fiecare 2 ore în cazuri de diabet şi constipaţii.
S-a observat că în urma consumului de afine ochii minerilor se adaptează mult mai uşor, când trec de la lumină la întuneric; în ultimul timp din bobiţe s-au obţinut o serie de preparate cu proprietăţi terapeutice valoroase.
Sucul se obţine din fructe coapte. Peste bobiţe se toarnă apă clocotită, se lasă 10-15 minute, apoi apa se scurge, iar bobiţele se zdrobesc cu o zdrobitoare din lemn. Sucul se trece prin tifon sau prin sită, la el se adaugă sirop din zahăr (la 1 kg de fructe - 200 g de sirop), se fierbe şi se toarnă în borcane sterile. Înainte de întrebuinţare, conţinutul se agită.
Sucul este recomandat pentru tratarea anemiei, ca produs vitaminizat - câte 1 pahar cu o lingură de miere, cu 30 minute înainte de mese.
Afinele sunt întrebuinţate cel mai mult în industria alimentară; din ele se prepară jeleuri, compoturi, dulceţuri etc. Pentru a fi folosite în timpul iernii, ele se usucă sau se ţin în congelator. Valoarea afinelor constă în conţinutul lor de vitamine care nu se descompun în timpul păstrării.